Istorica inapoiere a presedintilor

In ultimii 20 de ani (orice s-ar zice!) societatea romaneasca s-a schimbat imens. Si asta de la nivelul consumului (mult mai bogat si diversificat) pana la cel mental. Paranoia conspirationista s-a mai calmat; nu mai auzi peste tot vorbindu-se de „unguri”, de „mosieri” sau de mai stiu eu ce fantasme. Cel putin in urbanul mare, exista o diversitate reala a opiniilor, a atitudinilor etc. In lipsa unor vicii traditionale (autoritarism, intoleranta, indiferenta) ar fi putut aparea (oroare!) chiar si o dezbatere reala.
Unul dintre principalele impedimente in calea unei schimbari mai profunde la scara macro este insa teribilul retard al comportamentelor politice, la nivelul elitei. Voi lua in discutie exemplele a doi presedinti: Ilici si actualul. Si asta pentru ca dl. Constantinescu este, din acest punct de vedere, un caz mai complex si, in orice caz, mai greu de incadrat.
„Stapanul cucuvelelor” a fost un politician de tip stalinist, sovietic, pliat pe o Romanie in tranzitie. La fel ca politrucii anilor 1940-1950, era extrem de infeudat discursului uvrierist. Pornit impotriva „burjuilor”, a „mosierilor”, a oricui mirosea a dusman de clasa, Ilici nu a ezitat, la fel ca predecesorii sai directi (Groza si Dej) sa regizeze scene de „manie proletara” (vezi evenimentele din iunie 1990). In acelasi timp, obedienta sa fata de Moscova era totala. Tratatul semnat cu URSS, in primul mandat, este foarte elocvent din acest punct de vedere. De asemenea, „reformismul” iliescian isi avea originile in anii 1980; mai degraba decat un proiect politic propriu, el era o parafrazare a transformarilor care aveau loc in URSS, odata cu regimul Andropov-Gorbaciov. De altfel, prabusirea aliatului de la Rasarit a insemnat si inceputul declinului prezentei active a „zambaretului” in politica. Daca in timpul guvernarii Vacaroiu rolul sau a fost inca unul deloc neglijabil, in timpul lui Nastase el se reducea mai degraba la manevre de culise si la iesiri senile despre „impozite de 80%”.
Toate aceste caracteristici tin de mediul in care fostul presedinte s-a format: aparatul de partid al „perioadei Dej”. Nici dl. Basescu nu face insa, din acest punct de vedere, exceptie. Doar ca d-sa datoreaza mult mai mult, din acest punct de vedere, indoctrinarii scolilor militare ceausiste. Pentru ca dl. Basescu este, din mai toate punctele de vedere, un lider de tendinta national-comunista intr-o epoca pe care, din lipsa unui termen mai bun, o numim „posttranzitie”. Si d-sa are o problema cu „dusmanii de clasa”: doar ca acum se cheama „oligarhi”. Intr-o mai mare masura insa, actualul sef al statului e preocupat de infierarea „inamicilor tarii” (vezi recenta iesire in acest sens); care, intamplator, se cam suprapun peste cei ai d-sale (pentru ca, normal, denigrarea presedintelui inseamna denigrarea statului, iar acesta stim bine, e tot aia cu tara). Cam cu aceeasi frazeologie nationalista legitima si Ceausescu reprimarea d-lui Goma si a altor (putini) oponenti. Mai mult: spre deosebire de predecesorul sau, dl. Basescu are o accentuata propensiune spre formarea unei camarile, in care propria familie joaca un rol important. Si in ceea ce priveste politica externa, asemanarea cu defunctul dictaror este frapanta: a rupt-o brutal cu rusii (numai ca, spre deosebire de Ceausescu, nu avea nici un motiv serios sa o faca, nici macar de ordin personal) si s-a apropiat in tromba de americani. Apoi a intervenit (cel putin pentru moment) deteriorarea: doar ca de data asta s-a petrecut brusc si, aparent, tot fara vreo ratiune speciala.
Oricat nu ne-ar placea sa o admitem, depindem in mare masura de politicieni. Impietrirea lor in tarele unei istorii nefericite nu ne poate decat ingrijora. Mie unuia nu imi ramane insa, deocamdata (in lipsa unor solutii imediate), decat o intrebare: vor ajunge cei de la varful puterii, in anii 2010, macar la nivelul anilor 1990? Vom vedea...

Articol...

...super fain in „Ziarul de Iasi”. Scris de dl. Radu Parpauta. Avand in vedere ca alte articole pe care d-sa le-a publicat in ultimul timp nu mi-au placut deloc, asta a fost o surpriza mare. E cel mai bun editorial pe teme literare pe care l-am citit... de nu stiu cand.
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/scriitorimea-romana-si-oana-zavoranu~ni5p4n

Neintelegerea

Parcurg, in fine, volumul II al „Jurnalului de scriitor”, de Dostoievski. Unul dintre laitmotivele acestuia este sinuciderea. Autorul ajunge la concluzia (rezonabila) ca aceasta este, in mare masura, efectul pierderii credintei in vesnicie. Ca omul nu se poate impaca pana la capat cu efemeritatea; odata ce o accepta, viata isi pierde intelesul. Dostoievski isi imaginase, de altfel, si un personaj aflat intr-o atare situatie: Kirilov, din „Demonii”. Paginile din „Jurnal” pot fi foarte usor citite ca o „descifrare” a acestuia, realizata chiar de autor.
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...

Din nou despre d-nii Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu

Da, mi s-a acrit si de astia. Mai intai citesc un editorial al celui dintai, in „Ziarul de Iasi”. Foarte bine scris, ca de obicei. Cu o mica problema; autorul se rafuia, cu patos, cu ideea ca natiunile ar fi un produs al epocii moderne. Si mai exemplifica si cu Marc Bloch (mare istoric francez din perioada interbelica). Dar nu preciza, sau poate nu stia, ca Bloch vorbeste, in cartea sa „Societatea medievala” despre „natiuni” ca acea bavareza (nu germana!). Mai pe romaneste, ca in referirile la premodernitate termenul de natiune trebuie folosit in cu totul alt inteles decat cel actual. Ca se poate vorbi cel mult de „origini” medievale ale natiunilor moderne (asta daca esti primordialist). Sau macar ca e vorba de o chestiunea discutabilă. Prin aroganta pseudo-stiutoare izbutesti sa convingi lumea ca nu cunosti chestiunea nici cat cunosc altii componenta chimica a mancarii pentru pisici... Si nu e nimic daca nu stii; poti chiar sa-ti dai cu parerea, dar nu cu agresivitatea unei autoritati.
Despre dl. Hurduzeu...pot sa spun doar ca a publicat, in „Convorbiri literare” (numarul pe luna iulie) traducerea unui articol al unui profesor texan, John Medaille. Autorul injura teribil capitalismul, pe care il considera un rau moral. Banuiesc, desigur, ca traducatorul isi asuma, in mare parte macar, opiniile exprimate acolo. Am doar doua comentarii:
1) daca pe criticii de stanga ai capitalismului pot macar incerca sa ii inteleg, cei de dreapta imi dau fiori pe sira spinarii
2) nu foloseste nimanui la nimic o atitudine ca aceea exprimata in articolul despre care vorbesc: grandilocventa, moralista (adica lipsita de orice pragmatism) si fara solutii

Sincer...imi pare rau.

Un material frumos...

...pe blogul d-lui Adrian Cioflanca. Despre dl. (rector?) Bondrea de la Spiru Haret si dosarul sau de cadre. Urmat de cateva detalii biografice direct din arhiva CC al PCR. Merita citit.
Adresa: http://adriancioflanca.blogspot.com/2009/08/dosarul-de-cadre-al-lui-aurelian.html

Hazliu

Imi place, zau, politica trustului d-lui Vantu din ultimul timp. L-au lasat pe dl. Nistorescu sa "epureze" toata redactia de la "Cotidianul", dar le permit celor indepartati sa-si tina blogurile afisate pe site. Asa nici nu mai stii ce ziar citesti; da` injuraturi gasesti si de o parte, si de cealalta. Presa, dom`ne...

Ce iaste dreapta?

Ma refer, bineinteles, la mai vechea mea nelamurire: intelectualul roman de dreapta. M-am tot intrebat cum l-am putea categorisi. Ca si dreapta, vezi bine, are multe curente, orientari, etc. Si e greu sa nu te apropii de una sau de alta.
Pe rand, acum. Ma opresc mai intai asupra dreptei "liberale", "corporatiste", mai mult sau mai putin in traditia lui von Mises. Si descopar ca nici un corifeu al dreptei autohtone nu are ce cauta aici. Pur si simplu pentru ca preocuparile economice trec, la "conservatorii" nostri, undeva de la locul patru in jos. In "Evenimentul Zilei" de mai ieri, d-na Rodica Culcer se plangea ca un prim ministru de dreapta e dezinteresat de politica economica pe care d-sa ar considera-o adiacenta respectivei orientari. Nu-i nimic: la fel sunt si intelectualii. In afara de putinii economisti care s-ar putea impune ca "voci" autorizate si care nu sunt luati in seama.
Economia e grea si, in plus, nu s-a numarat niciodata printre prioritatile romanului... Ei, asta e. Atunci poate ca avem o dreapta crestina sau social-conservatoare. Care nu pune accent pe material, ci pe valorile traditionale. Foarte frumos. Dar nici asta nu exista la noi. Si o spun doar ca sa nu acuz "dreapta" de dublu limbaj. Pentru ca nici un editor apartinand dreptei crestine din State, spre exemplu, nu l-ar publica cu mare tam-tam pe Dan Brown. Nici un social-conservator nu ar cheltui o gramada de bani pentru a expune si promova plasticieni care fac din nihilismul axiologic centrul preocuparilor lor artistice si estetice. Si ma opresc.
Poate ca "dreapta" e preocupata cu precadere de aspecte politice si constitutionale. De aceea l-a luat ca model pe Charles de Gaulle si vrea sistem semiprezidential de tip francez. Omitand insa cateva aspecte: ca nu suntem in razboi (ca Franta in 1958), ca nu avem o viata intelectuala dominata de extrema stanga (vremurile acela s-au dus de mult, din fericire), ca dl. Basescu nu e de Gaulle si, mai ales, ca bonapartism de dreapta nu s-a vazut pe nicaieri. Bonapartismul (in sensul sau populist si plebiscitar) poate fi cel mult socialist. Asta daca nu cumva, intr-un sublim act de protocronie, nu ne apucam noi sa scoatem la lumina si asa ceva...
Despre mai stiu eu ce doctrine, cum ar fi neoconservatorismul, nu mai vorbesc prea mult. Ajunge sa spun doar ca aceia care ar visa asa ceva in Romania s-ar afla intr-o grava eroare. Curentul in cauza e preocupat, din pacate, cu precadere de politica externa. Bineinteles, americana. Si nu are ce cauta, chiar adaptata, decat in ograda unei mari puteri.
Mai ramane anticomunismul. Desi unii ar spune ca si aici se cam manifesta dublul limbaj. Dar chiar trecand peste asta, tot intram intr-o dilema (destul de veche). Pentru ca anticomunismul nu e monopolul dreptei. Nu defineste pe nimeni ca fiind "de dreapta". Anarhistii haituiti in Rusia si Spania pentru ca se opuneau bolsevicilor si, mai apoi, stalisnismului, revizionistii francezi din anii `70, o mare parte a democratilor americani actuali nu au fost si nu sunt deloc de dreapta. Si totusi nimeni nu le poate contesta anticomunismul. In plus, nimeni nu se poate limita intr-o negatie. Fie si pentru ca atunci cand reminiscentele comuniste ar deveni neglijabile, acelasi lucru s-ar intampla si cu adversarii lor. Asta daca acestia nu ar gasi de cuviinta sa prelungeasca peste masura lupta anticomunista si sa dezlantuie vanatoarea de vrajitoare.

...si nu imi mai ramane decat sa spun, dupa un clasic: "Dreapta-i ce-i langa stanga...si vitavercea!" Sau, dupa un clasic in viata, "care este..."