Am gresit atunci cand am am scris, recent, scurtele observatii cu privire la d-nii Platon si Hurduzeu. Si aceasta din doua puncte de vedere. Mai intai, mi-am permis sa atac anumite opinii ale d-lor plecand de la premisa unei puternice afinitati de natura doctrinara pe care materialele citite pana atunci ma lasau sa o presupun. Fara aceasta impresie m-as fi abtinut cu siguranta, pentru ca blogul nu e, in nici un caz, un spatiu potrivit pentru polemicile vaste pe care le presupune disecarea unor paradigme fundamental diferite. Ei bine, eroare. Cu toata seria lunga de pareri comune (indeosebi critice) exista intre noi o deosebire fundamentala: cea dintre moderati si radicali, de care m-am convins citindu-le cartea aparuta anul trecut (A treia forta: Romania profunda, Logos, Bucuresti, 2008). Este foarte greu sa aduci in discutie, de pe pozitii puternic ancorate in (neplacuta) realitate imediata opinii maximaliste, tinzand uneori (asa cum se intampla cu distibutismul) la proiecte vaste de reforma (sau inginerie) sociala. E greu ca un crestin (fara denominatie confesionala precisa) cu totul strain de nationalism sa „rezolve” in cateva randuri problema ortodoxiei nationale, asa cum o vad autorii. As putea scrie despre lucrarea amintita o recenzie avand cel putin jumatate din marimea sa (adica pe la vreo 175 de pagini): dar nu e, din pacate, nici timpul si nici locul potrivit pentru aceasta.
In al doilea rand, d-nii Platon si Hurduzeu nu sunt, nici pe departe, printre „prioritatile” mele polemice. Nu numai din pricina puternicei coincidente care se manifesta (doar) la anumite nivele intre pozitia d-lor si felul meu de a vedea lucrurile, ci si pentru ca ultimul lucru pe care il urmaresc este adeziunea (fie ea si indirecta sau involuntara) la „versiunile oficiale” corecte politic si incorecte moral. Mai mult, am avut impresia ca, atacand (chiar de pe pozitii cu o vizibilitate minima) doi oameni indiscutabil curajosi, care isi sustin cu seninatate opiniile atat de „deranjante”, am facut un gest lipsit de eleganta. Asadar, cu scuzele de rigoare fata de cei care mi-au citit (plictisiti :]) postararea anterioara pe aceasta tema, ca si fata de cei care au facut obiectul acestui inutil demers, ma retrag, gandindu-ma daca sa o elimin sau nu de pe blog...
joi, 19 noiembrie 2009
marți, 22 septembrie 2009
Istorica inapoiere a presedintilor
In ultimii 20 de ani (orice s-ar zice!) societatea romaneasca s-a schimbat imens. Si asta de la nivelul consumului (mult mai bogat si diversificat) pana la cel mental. Paranoia conspirationista s-a mai calmat; nu mai auzi peste tot vorbindu-se de „unguri”, de „mosieri” sau de mai stiu eu ce fantasme. Cel putin in urbanul mare, exista o diversitate reala a opiniilor, a atitudinilor etc. In lipsa unor vicii traditionale (autoritarism, intoleranta, indiferenta) ar fi putut aparea (oroare!) chiar si o dezbatere reala.
Unul dintre principalele impedimente in calea unei schimbari mai profunde la scara macro este insa teribilul retard al comportamentelor politice, la nivelul elitei. Voi lua in discutie exemplele a doi presedinti: Ilici si actualul. Si asta pentru ca dl. Constantinescu este, din acest punct de vedere, un caz mai complex si, in orice caz, mai greu de incadrat.
„Stapanul cucuvelelor” a fost un politician de tip stalinist, sovietic, pliat pe o Romanie in tranzitie. La fel ca politrucii anilor 1940-1950, era extrem de infeudat discursului uvrierist. Pornit impotriva „burjuilor”, a „mosierilor”, a oricui mirosea a dusman de clasa, Ilici nu a ezitat, la fel ca predecesorii sai directi (Groza si Dej) sa regizeze scene de „manie proletara” (vezi evenimentele din iunie 1990). In acelasi timp, obedienta sa fata de Moscova era totala. Tratatul semnat cu URSS, in primul mandat, este foarte elocvent din acest punct de vedere. De asemenea, „reformismul” iliescian isi avea originile in anii 1980; mai degraba decat un proiect politic propriu, el era o parafrazare a transformarilor care aveau loc in URSS, odata cu regimul Andropov-Gorbaciov. De altfel, prabusirea aliatului de la Rasarit a insemnat si inceputul declinului prezentei active a „zambaretului” in politica. Daca in timpul guvernarii Vacaroiu rolul sau a fost inca unul deloc neglijabil, in timpul lui Nastase el se reducea mai degraba la manevre de culise si la iesiri senile despre „impozite de 80%”.
Toate aceste caracteristici tin de mediul in care fostul presedinte s-a format: aparatul de partid al „perioadei Dej”. Nici dl. Basescu nu face insa, din acest punct de vedere, exceptie. Doar ca d-sa datoreaza mult mai mult, din acest punct de vedere, indoctrinarii scolilor militare ceausiste. Pentru ca dl. Basescu este, din mai toate punctele de vedere, un lider de tendinta national-comunista intr-o epoca pe care, din lipsa unui termen mai bun, o numim „posttranzitie”. Si d-sa are o problema cu „dusmanii de clasa”: doar ca acum se cheama „oligarhi”. Intr-o mai mare masura insa, actualul sef al statului e preocupat de infierarea „inamicilor tarii” (vezi recenta iesire in acest sens); care, intamplator, se cam suprapun peste cei ai d-sale (pentru ca, normal, denigrarea presedintelui inseamna denigrarea statului, iar acesta stim bine, e tot aia cu tara). Cam cu aceeasi frazeologie nationalista legitima si Ceausescu reprimarea d-lui Goma si a altor (putini) oponenti. Mai mult: spre deosebire de predecesorul sau, dl. Basescu are o accentuata propensiune spre formarea unei camarile, in care propria familie joaca un rol important. Si in ceea ce priveste politica externa, asemanarea cu defunctul dictaror este frapanta: a rupt-o brutal cu rusii (numai ca, spre deosebire de Ceausescu, nu avea nici un motiv serios sa o faca, nici macar de ordin personal) si s-a apropiat in tromba de americani. Apoi a intervenit (cel putin pentru moment) deteriorarea: doar ca de data asta s-a petrecut brusc si, aparent, tot fara vreo ratiune speciala.
Oricat nu ne-ar placea sa o admitem, depindem in mare masura de politicieni. Impietrirea lor in tarele unei istorii nefericite nu ne poate decat ingrijora. Mie unuia nu imi ramane insa, deocamdata (in lipsa unor solutii imediate), decat o intrebare: vor ajunge cei de la varful puterii, in anii 2010, macar la nivelul anilor 1990? Vom vedea...
Unul dintre principalele impedimente in calea unei schimbari mai profunde la scara macro este insa teribilul retard al comportamentelor politice, la nivelul elitei. Voi lua in discutie exemplele a doi presedinti: Ilici si actualul. Si asta pentru ca dl. Constantinescu este, din acest punct de vedere, un caz mai complex si, in orice caz, mai greu de incadrat.
„Stapanul cucuvelelor” a fost un politician de tip stalinist, sovietic, pliat pe o Romanie in tranzitie. La fel ca politrucii anilor 1940-1950, era extrem de infeudat discursului uvrierist. Pornit impotriva „burjuilor”, a „mosierilor”, a oricui mirosea a dusman de clasa, Ilici nu a ezitat, la fel ca predecesorii sai directi (Groza si Dej) sa regizeze scene de „manie proletara” (vezi evenimentele din iunie 1990). In acelasi timp, obedienta sa fata de Moscova era totala. Tratatul semnat cu URSS, in primul mandat, este foarte elocvent din acest punct de vedere. De asemenea, „reformismul” iliescian isi avea originile in anii 1980; mai degraba decat un proiect politic propriu, el era o parafrazare a transformarilor care aveau loc in URSS, odata cu regimul Andropov-Gorbaciov. De altfel, prabusirea aliatului de la Rasarit a insemnat si inceputul declinului prezentei active a „zambaretului” in politica. Daca in timpul guvernarii Vacaroiu rolul sau a fost inca unul deloc neglijabil, in timpul lui Nastase el se reducea mai degraba la manevre de culise si la iesiri senile despre „impozite de 80%”.
Toate aceste caracteristici tin de mediul in care fostul presedinte s-a format: aparatul de partid al „perioadei Dej”. Nici dl. Basescu nu face insa, din acest punct de vedere, exceptie. Doar ca d-sa datoreaza mult mai mult, din acest punct de vedere, indoctrinarii scolilor militare ceausiste. Pentru ca dl. Basescu este, din mai toate punctele de vedere, un lider de tendinta national-comunista intr-o epoca pe care, din lipsa unui termen mai bun, o numim „posttranzitie”. Si d-sa are o problema cu „dusmanii de clasa”: doar ca acum se cheama „oligarhi”. Intr-o mai mare masura insa, actualul sef al statului e preocupat de infierarea „inamicilor tarii” (vezi recenta iesire in acest sens); care, intamplator, se cam suprapun peste cei ai d-sale (pentru ca, normal, denigrarea presedintelui inseamna denigrarea statului, iar acesta stim bine, e tot aia cu tara). Cam cu aceeasi frazeologie nationalista legitima si Ceausescu reprimarea d-lui Goma si a altor (putini) oponenti. Mai mult: spre deosebire de predecesorul sau, dl. Basescu are o accentuata propensiune spre formarea unei camarile, in care propria familie joaca un rol important. Si in ceea ce priveste politica externa, asemanarea cu defunctul dictaror este frapanta: a rupt-o brutal cu rusii (numai ca, spre deosebire de Ceausescu, nu avea nici un motiv serios sa o faca, nici macar de ordin personal) si s-a apropiat in tromba de americani. Apoi a intervenit (cel putin pentru moment) deteriorarea: doar ca de data asta s-a petrecut brusc si, aparent, tot fara vreo ratiune speciala.
Oricat nu ne-ar placea sa o admitem, depindem in mare masura de politicieni. Impietrirea lor in tarele unei istorii nefericite nu ne poate decat ingrijora. Mie unuia nu imi ramane insa, deocamdata (in lipsa unor solutii imediate), decat o intrebare: vor ajunge cei de la varful puterii, in anii 2010, macar la nivelul anilor 1990? Vom vedea...
miercuri, 16 septembrie 2009
Articol...
...super fain in „Ziarul de Iasi”. Scris de dl. Radu Parpauta. Avand in vedere ca alte articole pe care d-sa le-a publicat in ultimul timp nu mi-au placut deloc, asta a fost o surpriza mare. E cel mai bun editorial pe teme literare pe care l-am citit... de nu stiu cand.
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/scriitorimea-romana-si-oana-zavoranu~ni5p4n
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/scriitorimea-romana-si-oana-zavoranu~ni5p4n
duminică, 30 august 2009
Neintelegerea
Parcurg, in fine, volumul II al „Jurnalului de scriitor”, de Dostoievski. Unul dintre laitmotivele acestuia este sinuciderea. Autorul ajunge la concluzia (rezonabila) ca aceasta este, in mare masura, efectul pierderii credintei in vesnicie. Ca omul nu se poate impaca pana la capat cu efemeritatea; odata ce o accepta, viata isi pierde intelesul. Dostoievski isi imaginase, de altfel, si un personaj aflat intr-o atare situatie: Kirilov, din „Demonii”. Paginile din „Jurnal” pot fi foarte usor citite ca o „descifrare” a acestuia, realizata chiar de autor.
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...
duminică, 23 august 2009
Din nou despre d-nii Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu
Da, mi s-a acrit si de astia. Mai intai citesc un editorial al celui dintai, in „Ziarul de Iasi”. Foarte bine scris, ca de obicei. Cu o mica problema; autorul se rafuia, cu patos, cu ideea ca natiunile ar fi un produs al epocii moderne. Si mai exemplifica si cu Marc Bloch (mare istoric francez din perioada interbelica). Dar nu preciza, sau poate nu stia, ca Bloch vorbeste, in cartea sa „Societatea medievala” despre „natiuni” ca acea bavareza (nu germana!). Mai pe romaneste, ca in referirile la premodernitate termenul de natiune trebuie folosit in cu totul alt inteles decat cel actual. Ca se poate vorbi cel mult de „origini” medievale ale natiunilor moderne (asta daca esti primordialist). Sau macar ca e vorba de o chestiunea discutabilă. Prin aroganta pseudo-stiutoare izbutesti sa convingi lumea ca nu cunosti chestiunea nici cat cunosc altii componenta chimica a mancarii pentru pisici... Si nu e nimic daca nu stii; poti chiar sa-ti dai cu parerea, dar nu cu agresivitatea unei autoritati.
Despre dl. Hurduzeu...pot sa spun doar ca a publicat, in „Convorbiri literare” (numarul pe luna iulie) traducerea unui articol al unui profesor texan, John Medaille. Autorul injura teribil capitalismul, pe care il considera un rau moral. Banuiesc, desigur, ca traducatorul isi asuma, in mare parte macar, opiniile exprimate acolo. Am doar doua comentarii:
1) daca pe criticii de stanga ai capitalismului pot macar incerca sa ii inteleg, cei de dreapta imi dau fiori pe sira spinarii
2) nu foloseste nimanui la nimic o atitudine ca aceea exprimata in articolul despre care vorbesc: grandilocventa, moralista (adica lipsita de orice pragmatism) si fara solutii
Sincer...imi pare rau.
Despre dl. Hurduzeu...pot sa spun doar ca a publicat, in „Convorbiri literare” (numarul pe luna iulie) traducerea unui articol al unui profesor texan, John Medaille. Autorul injura teribil capitalismul, pe care il considera un rau moral. Banuiesc, desigur, ca traducatorul isi asuma, in mare parte macar, opiniile exprimate acolo. Am doar doua comentarii:
1) daca pe criticii de stanga ai capitalismului pot macar incerca sa ii inteleg, cei de dreapta imi dau fiori pe sira spinarii
2) nu foloseste nimanui la nimic o atitudine ca aceea exprimata in articolul despre care vorbesc: grandilocventa, moralista (adica lipsita de orice pragmatism) si fara solutii
Sincer...imi pare rau.
duminică, 16 august 2009
Un material frumos...
...pe blogul d-lui Adrian Cioflanca. Despre dl. (rector?) Bondrea de la Spiru Haret si dosarul sau de cadre. Urmat de cateva detalii biografice direct din arhiva CC al PCR. Merita citit.
Adresa: http://adriancioflanca.blogspot.com/2009/08/dosarul-de-cadre-al-lui-aurelian.html
Adresa: http://adriancioflanca.blogspot.com/2009/08/dosarul-de-cadre-al-lui-aurelian.html
Hazliu
Imi place, zau, politica trustului d-lui Vantu din ultimul timp. L-au lasat pe dl. Nistorescu sa "epureze" toata redactia de la "Cotidianul", dar le permit celor indepartati sa-si tina blogurile afisate pe site. Asa nici nu mai stii ce ziar citesti; da` injuraturi gasesti si de o parte, si de cealalta. Presa, dom`ne...
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
