Peisaj pictat în ceai

Iar despre o carte. De data e un autor mai nou: Milorad Pavic. Și un roman. Cu una dintre cele mai faine construcții pe care le-am întâlnit până acum. În stilul lui Italo Calvino (pentru cine nu îl cunoaște, „tăticul” experimentelor spectaculoase în materie de proză) și desfășurat pe multe planuri. Atât de multe încât sunt dificil de recapitulat (darămite de enumerat). Devenirea personală se întâlnește aici cu aceea familială, totul contopindu-se într-un fel de istorie romanțată ermetic a Serbiei (țara de unde e Pavic). Ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă aceste trăsături moniste, se suprapune dualismul: de identitate, de gen etc.

Scriitura cărții (așa cum reiese din traducere) e una lirică și oarecum lăbărțată. Ea răspunde construcției prin același fast: amestecă (de multe ori contrastant) mai multe tipuri de limbaj, de la cel mai ezoteric la cel mai neaoș. Ornate cu oleacă de patetism, care le dă și mai multă tensiune.

Cât despre final...pot doar să spun că e unul dintre cele mai reușite din câte mi-a fost dat să văd. Doar unul comparabil (strict sub aspectul valorii) îmi vine în minte: cel al „Războiului sfârșitului lumii” de Llosa. Cartea chiar merită citită. Dacă o puteți găsi, încercați. Cel puțin dacă vă plac proza luxuriantă, realismul magic și alte chestiuni asemenea.

Lăsați odată aiurelile!

Tot a propos de 24 ianuarie. Doar că de data asta mă iau de Primăria Iași. Cu inițiativa ei privind declararea zilei cu pricina ca „sărbătoare națională”. Nimic nou: asemenea idei se vehiculează în orașul ăsta nefericit de aproape 150 de ani. E o compensație simbolică, o recunoaștere platonică fără nici un fel de valență practică a faptului că „România s-a născut la Iași”. O cantonare penibilă în aceleași clișee naționaliste care niciodată nu ne-au adus nimic bun. Nu de accese politicianiste avem nevoie: dimpotrivă, avem nevoie de o recuperare (atât cât se poate) a identității locale și regionale, de recuperarea unui echilibru rupt (în mod păgubos), de mai multă vreme, în favoarea atașamentului național. Și, mai ales, avem nevoie de realizări practice. Gropile din oraș, taxele stupide, pseudo-proiectele culturale, lipsa de perspectivă în chestiuni cum ar fi economia ori administrația nu vor fi niciodată compensate prin accese de sentimentalism ieftin și mereu perdant.

Foarte fain

O deschidere de ediție în „Ziarul de Iași” pe tema „micii Uniri”. Așa cum trebuie. Cu o singură precizare: lăsați în pace anul 1859. Problema e 1862.

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

Cântarea României

Săptămâna trecută, revista „Observator Cultural” a realizat, pe baza votului a 12 critici de film, topul cinematografic al anului 2009. Mai mult sau mai puțin surprinzător, pe primul loc a apărut „Polițist, adj.”

Trecând peste alte introduceri, îndrăznesc să afirm că nu trebuie să fii un geniu pentru a-ți da seama că ăla e un film plicticos. În maniera lui Antonioni, dar neavând nici pe departe substanța care, la regretatul italian, te salvează de căscat. E un film lungit, tras și întins ca să ocupe aproape două ore (după părerea mea 55 de minute ar fi fost mai mult decât suficiente). Un film lipsit de autenticitate, în care secția de poliție nu are nimic în comun cu o secție de poliție, „filajul” e ridicol (după părerea mea și cel mai prost urmărit s-ar prinde că e luat în vizor dacă un polițist ar proceda ca acela din film), iar Vasluiul nu e Vaslui. O peliculă bântuită de ipocrita sobrietate a cinematografului românesc actual, vizibilă atât în „minimalism” (alt nume pentru lipsa cronică de idei și soluții regizorale), cât și în atitudinea crispată a personajelor (care parcă tot timpul mănâncă ceva stricat). În fine, unul, printre multe...

Filmulețul are și calități: conflictul („postmodern”, conturat mai ales între om și limbaj), câteva cadre bune, câteva replici. Se pare că e suficient (și abia aici intervine, de fapt, problema) pentru ca, în evaluarea celor 12 critici furioși, „Polițist, adj.” să devină cel mai reușit film al anului trecut. Nu insist asupra motivelor practice ale acestui debordant patriotism. Tot ce pot spune însă este că dacă simțul exacerbat al coteriei artistice, lauda cu taxă inversă, abdicarea totală de la simțul critic se vor perpetua înseamnă nu doar că filmul românesc va rămâne blocat în manierism, în satisfacția obeză de sine. Ci și că triumfalismul, protocronismul și alți vechi amici și-au regăsit, în fine, locul. În sala de cinema, la proiecția de gală.

http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Top-Ten-2009-Top-Three-2010-(I)*articleID_23039-articles_details.html

Ce autori uităm!

Citesc o selecție din „Memoriile de dincolo de mormânt” ale contelui de Chateaubriand. E abia a doua oară când mă apropii de lucrările lui. Prima carte citită a fost „Atala” (în adolescență). Nu pot spune că mi-a displăcut sau că mi s-ar fi părut genială. „Memoriile”, în schimb, îmi depășesc toate așteptările. Mostre de stil care iau ce e mai bun din clasicism, din romantism, din toată experiența livrescă pe care o putuse autorul acumula. Frază curată și clară, sarcasm, imprecație, analiză, într-o armonie a construcției aproape neverosimilă în atâtea contrarii. Nimic din imaginea grotesc deformată a autorului: sentimentalism licean, melancolie bolnavă, afectare. Dimpotrivă, în „Memorii” am găsit una dintre cele mai „masculine” scriituri ale epocii, mai degrabă în linia lui Voltaire (pe alocuri) decât a „preromanticului” Rousseau (pe care Chateaubriand îl ironizează, de altfel, crâncen).

Ideatic, surpriza e și mai mare. Intuiții fenomenale (raportul parșiv secularizare socială-dictatură, revoluția ca spectacol) pe care a doua jumătate a secolului XX le-a redescoperit (sau, pur și simplu, reiterat) cu mult succes. Un conservatorism „deschis” (care îmbină, spre exemplu, legitimismul strict cu apărarea încăpățânată a libertății de expresie) dă o notă tonică textului (în pofida frecventelor accese de pesimism). O gândire nonconformistă (omul e certat și cu Vechiul Regim, și cu Revoluția, și cu Napoleon, și cu Restaurația, și cu Monarhia din iulie) și pe alocuri cam necruțătoare. Chateaubriand e „vechi”, dar de actualitate: l-aș recomanda scriitorilor fără scriitură, politicienilor fără doctrină, intelectualilor „dreptaci” hrăniți cu precădere din Foucault și Școala de la Frankfurt, dacă, hélas!:), mi-aș face vreo iluzie că ar putea prinde ceva de la el. Așa, nu pot să îl recomand decât cititorilor onești, plictisiți și amatori de literatură bună. Celor mulți dezorientați.

François-René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt, traducere, studiu introductiv, cronologie și note de Marina Vazaca, Editura Albatros, 2002.

Petiție

La inițiativa d-lor Vladimir Tismăneanu și Mihail Neamțu a apărut pe internet o petiție cerând eliberarea dizidentului chinez Liu Xiaobo, care a fost închis pentru 11 ani deoarece a avut curajul să promoveze drepturile civice în lagărul acela imens din răsărit. Eu zic că merită semnată: nu că ar putea avea vreun efect practic imediat, dar măcar să știe omul că nu e singur (pentru că o să afle cumva, mai devreme sau mai târziu) și autoritățile comuniste că nu își pot face de cap chiar cum vor ele, în aplauzele lumii libere indiferente, terifiate, admirative sau „corecte politic”.
Pentru a semna petiția, accesați link-ul: http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Dezgustatorii

Dupa ceva timp, „Evenimentul Zilei” recidiveaza cu niste articole despre moldoveni. Bineinteles, mizerabile, asa cum se pare ca d-nii din numita redactie ne considera si pe noi. Pline de toate stereotipurile posibile si imposibile, pe care, chipurile, le „combat”, dar intr-un limbaj care suna a confirmare. Si asta fara sa trebuiasca sa citesti prea mult printre randuri.
Faptul invocat nu dovedeste decat ca e foarte usor sa scrii despre ceea ce nu cunosti. Uneori, mai rau, ajungi sa te injuri, fara sa iti dai seama, pe tine insuti. E ca si cum m-as apuca eu sa-mi fac o rubricuta pe blog in care sa tin dizertatii savante despre „prostii de banateni” (din care nu am cunoscut nici unul in viata mea) sau despre „degeneratii de ardeleni” (taica-meu fiind ardelean :). Sau chiar sa mai trag cate un „moarte miticilor”! (din astia am intalnit destui si nu mi-a placut nici unul, dar nu pot generaliza). Oricum, sunt sigur ca pepiniera de imbelicili, oportunisti, sau, pur si simplu...scurti de minte de la noi, convinsi ca „intelepciunea vine din sud” vor lua foarte in serios materialele amintite. Ca e foarte frumos sa iti flagelezi apartenenta (etnica, regionala, confesionala, s. a. m. d.), doar-doar o sa reusesti sa gasesti vinovatul pentru propriile esecuri. Sau, invers, sa te mandresti cu ea pentru ca fara asta ai ramane, pur si simplu, un om de nimic... Lipsa de demnitate (individuala, nu de alt gen) are si ea nevoie de refulari. La fel ca frustrarea, fasolea (:]), dragostea si dezgustul...
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/881923/Reportaj-in-trenul-foamei-VIDEO-/
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/882069/Cu-moldovenii-ardelenii-si-oltenii-la-analize/

Broaște și melci

Citesc cu uimire comentariile d-lor Cristian Preda și Sever Voinescu la desemnarea d-lui Honorius Prigoană drept candidat pentru Cameră. D-lor cer reformă in PDL, promovare pe criterii de competență, nu de „origine sănătoasă și dosar” etc. Păi, oameni buni, când v-ați înscris în gruparea d-lui Băsescu dădeați impresia că intrați într-un partid reformator, nu în unul de reformat. În plus, nu știu cum acela care a înghițit broaște și alte lighioane se mai poate strâmba la un simplu melc...