...si nici astea nu-mi plac

http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html

Nici o trimitere clară la arhive. Nici o posibilitate de verificare. Mai mult, nici o „turnătorie” dezvăluită. Amatorism, rea voință, scandal. „Dinescianism” intelectual . Cam asta e.

De ce nu-mi plac înjurăturile publicistice

- pentru că, dacă prin anii 1990 erau rare și omul care le folosea putea face măcar apel la „originalitate”, acum țin de locul comun

-pentru că atacul la persoană și libera exprimare nu sunt unul și același lucru; pare un truism, dar mai toți publiciștii „buruienoși” invocă, atunci când li se fac reproșuri, tocmai principiul de mai sus. Atâta îți trebuie să te iei de bălăriile d-lor: te trezești pe loc „retrograd”, dacă nu emul al lui Ceașcă

-pentru că atacurile care depășesc un anumit grad de violență verbală și care aduc în discuție chestiuni personale nu sunt, așa cum încearcă să le prezinte mânuitorii lor, probe de curaj. Dimpotrivă, ele maschează, aproape fără excepție, lipsa de argumente. Mai mult, atunci când „ținta” este o persoană „publică”, ea este de multe ori pusă a priori în inferioritate, pur și simplu pentru că anumite detalii din biografia sa sunt binecunoscute; adesea însă, nu același lucru se întâmplă cu „agresorul”. Și asta se cheamă lașitate

-pentru că, de cele mai multe ori, nu pot fi confirmate; și astfel se întrețin în opinia publică disprețul cras față de adevăr, conspiraționismul și alte „vicii fondatoare” ale civilizației autohtone

-pentru că înjurătura stimulează confuzia genurilor: presa cotidiană se confundă cu presa de scandal, presa specializată cu presa cotidiană, proza cu toate trei etc.

-pentru că îmi par dezgustătoare

-pentru că, adesea, înjurătura publică este ipocrită; protagoniștii „atrag atenția” desființându-se reciproc, după care îi vezi împreună, cât se poate de relaxați, la crâșmă sau pe stradă sau la mai știu eu ce „ma(i)n-i(n)festări” mai mult sau mai puțin culturale. Dacă îi întrebi fățiș ce se întâmplă, îți răspund că polemica e una, iar „relația personală” - alta. Și au, în principiu, dreptate. Doar că „dreptatea” lor se oprește odată cu polemica. Una e să îți exprimi un dezacord (fie cât de profund) - asta se cheamă polemică - și alta să desființezi. Nu poți sta la masă cu un om pe care l-ai calificat drept „nulitate”. Pentru că acei asemănători se adună...

Asta-i faină

„Bietul Iași e un copil părăsit. Sbârcit prematur de suferinți și umiliri. Și mut.”

N. N. Tonitza, 1938

La bună revenire!

Dl. Liviu Antonesei a inaugurat, de curând, o rubrică în "Observator cultural". Una, promite d-sa, orientată spre literatură şi alte asemenea frumoase şi de folos pierderi de vreme. Nu pot decât saluta faptul, cu atât mai mult cu cât (după cum afirmă chiar dl. Antonesei în "introducere") politica a fost domeniul de care s-a ocupat cu precădere în ultimul timp. Dar politica, astăzi, nu este pentru personalităţi ca d-sa; analistul trebuie să aibă deocamdată stomacul tare, să nu hrănească nici un fel de idealuri şi, dacă se poate, nici un fel de idei :). Cetatea noastră nu îşi exilează poeţii, dar îi anihilează (moral) fără multă vorbă. Îndrăznesc să afirm că dacă dl. Liviu Antonesei va abandona cu totul preocupările de acest gen nimeni nu va avea mult pierdut; în schimb, revenirea sa către locurile de care l-au îndepărtat, încet, anticomunismul şi "candorile" postcomuniste ne este tuturor folositoare.

Uneori, cultura este o "fabrică de iluzii". Alteori, dimpotrivă, ea reprezintă sfârşitul iluziilor.

Hristos a înviat!