Filme

Aseara, in Mojo bar, au fost proiectate cateva scurtmetraje ale cuiva despre care am mai scris aici: Ioan Antoci. Scenarist deja remarcat (mai mult in strainatate decat in Romania), el isi incearca "mana" si la regie. Si ii iese.

Primul film, Memoriile unei iubiri, realizat aproape fara nici un fel de mijloace tehnice (cu un aparat rudimentar, fara buget, in spatii " la indemana") este unul de detaliu si laitmotiv. A fost considerat de un realist frust, extrem, de catre unii spectatori; in fapt, el emana un lirism destul de accentuat (cadre lungi, alternata color-alb-negru). Ca si in celelalte doua filme, dialogul este aproape de prisos, coerenta imagistica fiind suficienta.

Este probabil unul dintre motivele pentru care Ioan Antoci a eliminat total "vorbitorul" din cel de-al doilea "short" (Movie lovers sau Cei trei care au speriat filmul), o comedie ancorata parca in candoarea anilor 1910 (impresie accentuata si de intertitlurile din final), de o simplitate inselatoare si cu o incheiere care depaseste vizibil limitele "genului". Comedia trece in intrebare, anxietatea isi face loc.

Al treilea film (cel mai lung dintre toate) este, cu siguranta, si cel mai ambitios. Realismul este total depasit, iar poeticul invadeaza panza. Un film greu de urmarit la cafenea si care nu poate fi vazut o singura data. Regizorul l-a conceput in traditia meditativa a cinematografului european clasic, nu fara a folosi si procedee adiacente postmodernismului: clisee voluntare, pastisa, fragmentare deliberata a firului epic. In esenta, este vorba despre o confruntare cu moartea, care se autodepaseste insa printr-un cortegiu de implicatii si sensuri labirintice, trecand de la mistic la politic. Cu un montaj remarcabil (avand in vedere aparenta incoerenta a povestirii), filmat in cea mai mare parte de pe trepied, cu o imagine in care predomina culorile "crude" si close-up-ul aproape obsesiv (neoexpresionist, ar zice un pasionat de curente), filmul pare o realizare deja matura, inchegata si, mai ales, total diferita de "ideologia dominanta". Il recomand cu caldura celor satui de "noul val romanesc", dar si fanilor impatimiti ai acestuia, in cazul in care vor sa fie scandalizati... Sper ca Ioan Antoci sa persevereze in regie. Dincolo de anumite ezitari explicabile in primul rand prin saracia mijloacelor tehnice, ceea ce face el este o posibila alternativa la un spatiu in care libertatea de expresie este uitata sistematic, un spatiu ingrasat de manierism si suficienta. Oricum, incercarea lui inseamna deja ceva. Se poate.

Goma

Un "la multi ani" curajos pentru un om fara frica:

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/paul-goma-75~ni6pk1

O carte cu liniste

Criticonul lui Gracian. Tipica pentru un "clasic". Echilibrata, concisa, clara. Cu astfel de carti efortul apare relaxant. Substratul se dezvaluie dupa o logica a cumpatarii. Lectura devine constructie asezata.

Vorba cu haz si miez

"Jumatate din lume isi rade de cealalta jumatate, prostia fiind universala."

Baltasar Gracian

Un om cinstit

Este vorba despre dl. Emi Vasiliu. Om de film destul de vizibil in ultimii ani, autor (printre altele) de cronici sobre, inteligente si cu un aer indiscutabil de pertinenta. Trebuie sa precizez de la inceput ca ideile nostre despre cinematografie se bat cap in cap; dar asta nu are, bineinteles, nici o importanta. O spun doar ca sa fiu la fel de cinstit pe cat e d-sa.

Dar de ce ar fi dl. Vasiliu "un om cinstit"? Iaca, din cauza pasajului de fata (extras dintr-o cronica publicata in "Ziarul de Iasi"): "Nu am vazut Hotii de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L'Avventura si La Notte." Poate ca nu am inteles eu bine fraza; poate ca d-sa glumea. Dar chiar daca nu e cazul, nu e nici o nenorocire, bineinteles. Doar o mirare: cum poate un cineast care, dupa cum am observat in numeroase articole, este un entuziast al "realismului" atat de la moda acum sa nu cunoasca mai in profunzime niste precursori de la care zisul curent se cam revendica? Inteleg "sa nu le ai" cu clasicii, dar macar anumite chestiuni "genealogice" s-ar presupune stiute. Nu mai spun aici ca filmul lui De Sica e considerat esential nu doar pentru omul de cinema, ci si pentru simplul cinefil...

Dar toate astea nu conteaza. Conteaza legatura dintre ceea ce am citat si probitatea d-lui Vasiliu. Care e urmatoarea: d-sa e singurul om implicat in ale filmului care recunoaste deschis, in public, ca e strain de anumite pelicule, anumiti regizori, anumite curente. Foarte probabil nu e singurul ; dar nu vad nici un alt cineast compatriot care sa aiba curajul sa o si admita. De aceea las la o parte orice malitie si il felicit. Cu sinceritate. Mai multi ca el, si cultura de pe la noi ar arata altfel.

Rar...

...am postat în ultimul timp. Voi reveni în curând :).

Amiaza unui mascarici

Boul si vitelul
(I. L. Caragiale)

Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat...
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.

Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent...
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.

Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.

„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu...
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.

Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.

N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan.!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da...”

A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.