Aseara, in Mojo bar, au fost proiectate cateva scurtmetraje ale cuiva despre care am mai scris aici: Ioan Antoci. Scenarist deja remarcat (mai mult in strainatate decat in Romania), el isi incearca "mana" si la regie. Si ii iese.
Primul film, Memoriile unei iubiri, realizat aproape fara nici un fel de mijloace tehnice (cu un aparat rudimentar, fara buget, in spatii " la indemana") este unul de detaliu si laitmotiv. A fost considerat de un realist frust, extrem, de catre unii spectatori; in fapt, el emana un lirism destul de accentuat (cadre lungi, alternata color-alb-negru). Ca si in celelalte doua filme, dialogul este aproape de prisos, coerenta imagistica fiind suficienta.
Este probabil unul dintre motivele pentru care Ioan Antoci a eliminat total "vorbitorul" din cel de-al doilea "short" (Movie lovers sau Cei trei care au speriat filmul), o comedie ancorata parca in candoarea anilor 1910 (impresie accentuata si de intertitlurile din final), de o simplitate inselatoare si cu o incheiere care depaseste vizibil limitele "genului". Comedia trece in intrebare, anxietatea isi face loc.
Al treilea film (cel mai lung dintre toate) este, cu siguranta, si cel mai ambitios. Realismul este total depasit, iar poeticul invadeaza panza. Un film greu de urmarit la cafenea si care nu poate fi vazut o singura data. Regizorul l-a conceput in traditia meditativa a cinematografului european clasic, nu fara a folosi si procedee adiacente postmodernismului: clisee voluntare, pastisa, fragmentare deliberata a firului epic. In esenta, este vorba despre o confruntare cu moartea, care se autodepaseste insa printr-un cortegiu de implicatii si sensuri labirintice, trecand de la mistic la politic. Cu un montaj remarcabil (avand in vedere aparenta incoerenta a povestirii), filmat in cea mai mare parte de pe trepied, cu o imagine in care predomina culorile "crude" si close-up-ul aproape obsesiv (neoexpresionist, ar zice un pasionat de curente), filmul pare o realizare deja matura, inchegata si, mai ales, total diferita de "ideologia dominanta". Il recomand cu caldura celor satui de "noul val romanesc", dar si fanilor impatimiti ai acestuia, in cazul in care vor sa fie scandalizati... Sper ca Ioan Antoci sa persevereze in regie. Dincolo de anumite ezitari explicabile in primul rand prin saracia mijloacelor tehnice, ceea ce face el este o posibila alternativa la un spatiu in care libertatea de expresie este uitata sistematic, un spatiu ingrasat de manierism si suficienta. Oricum, incercarea lui inseamna deja ceva. Se poate.
