...si nici astea nu-mi plac

http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html

Nici o trimitere clară la arhive. Nici o posibilitate de verificare. Mai mult, nici o „turnătorie” dezvăluită. Amatorism, rea voință, scandal. „Dinescianism” intelectual . Cam asta e.

De ce nu-mi plac înjurăturile publicistice

- pentru că, dacă prin anii 1990 erau rare și omul care le folosea putea face măcar apel la „originalitate”, acum țin de locul comun

-pentru că atacul la persoană și libera exprimare nu sunt unul și același lucru; pare un truism, dar mai toți publiciștii „buruienoși” invocă, atunci când li se fac reproșuri, tocmai principiul de mai sus. Atâta îți trebuie să te iei de bălăriile d-lor: te trezești pe loc „retrograd”, dacă nu emul al lui Ceașcă

-pentru că atacurile care depășesc un anumit grad de violență verbală și care aduc în discuție chestiuni personale nu sunt, așa cum încearcă să le prezinte mânuitorii lor, probe de curaj. Dimpotrivă, ele maschează, aproape fără excepție, lipsa de argumente. Mai mult, atunci când „ținta” este o persoană „publică”, ea este de multe ori pusă a priori în inferioritate, pur și simplu pentru că anumite detalii din biografia sa sunt binecunoscute; adesea însă, nu același lucru se întâmplă cu „agresorul”. Și asta se cheamă lașitate

-pentru că, de cele mai multe ori, nu pot fi confirmate; și astfel se întrețin în opinia publică disprețul cras față de adevăr, conspiraționismul și alte „vicii fondatoare” ale civilizației autohtone

-pentru că înjurătura stimulează confuzia genurilor: presa cotidiană se confundă cu presa de scandal, presa specializată cu presa cotidiană, proza cu toate trei etc.

-pentru că îmi par dezgustătoare

-pentru că, adesea, înjurătura publică este ipocrită; protagoniștii „atrag atenția” desființându-se reciproc, după care îi vezi împreună, cât se poate de relaxați, la crâșmă sau pe stradă sau la mai știu eu ce „ma(i)n-i(n)festări” mai mult sau mai puțin culturale. Dacă îi întrebi fățiș ce se întâmplă, îți răspund că polemica e una, iar „relația personală” - alta. Și au, în principiu, dreptate. Doar că „dreptatea” lor se oprește odată cu polemica. Una e să îți exprimi un dezacord (fie cât de profund) - asta se cheamă polemică - și alta să desființezi. Nu poți sta la masă cu un om pe care l-ai calificat drept „nulitate”. Pentru că acei asemănători se adună...

Asta-i faină

„Bietul Iași e un copil părăsit. Sbârcit prematur de suferinți și umiliri. Și mut.”

N. N. Tonitza, 1938

La bună revenire!

Dl. Liviu Antonesei a inaugurat, de curând, o rubrică în "Observator cultural". Una, promite d-sa, orientată spre literatură şi alte asemenea frumoase şi de folos pierderi de vreme. Nu pot decât saluta faptul, cu atât mai mult cu cât (după cum afirmă chiar dl. Antonesei în "introducere") politica a fost domeniul de care s-a ocupat cu precădere în ultimul timp. Dar politica, astăzi, nu este pentru personalităţi ca d-sa; analistul trebuie să aibă deocamdată stomacul tare, să nu hrănească nici un fel de idealuri şi, dacă se poate, nici un fel de idei :). Cetatea noastră nu îşi exilează poeţii, dar îi anihilează (moral) fără multă vorbă. Îndrăznesc să afirm că dacă dl. Liviu Antonesei va abandona cu totul preocupările de acest gen nimeni nu va avea mult pierdut; în schimb, revenirea sa către locurile de care l-au îndepărtat, încet, anticomunismul şi "candorile" postcomuniste ne este tuturor folositoare.

Uneori, cultura este o "fabrică de iluzii". Alteori, dimpotrivă, ea reprezintă sfârşitul iluziilor.

Hristos a înviat!

O aiureală

Când mă uit la ce e în jur devin „optimist”. Ajung să nu mă mai întristez pentru o absurditate în plus, ci să mă bucur pentru una în minus...

Foarte distractiv

De fiecare dată când parcurg articolele d-lui Mircea Cărtărescu mă distrez teribil. Nu învăț nimic, altfel: ca publicist, omul e pe altă lungime de undă în raport cu realitatea. Aiureli și truisme scrise mediocru - la asta se rezumă contribuția pe care o aduce jurnalisticii. În schimb, are o candoare care îmi dă sentimente aproape duioase. Mai ales când scrie aberații. Cum ar fi: „Cum nu prea se publicau [pe vremuri...] nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina.” Înțeleg de aici că bietul don era un fel de mister Bean al modernității timpurii. Se simțea omul melancolic, lua cărțoaia lui Cervantes și se pornea pe un râs... Dacă scriam eu așa o prostie, probabil că oaspeții rătăciți pe blog m-ar fi acuzat de cinism. Dacă o scrie dl. Cărtărescu se cheamă altfel. Să-i spunem neglijență.

Mai departe. „Sunt oare scriitorii de azi mai proşti decât cei de atunci? Ar fi ciudat ca talentul să fie apanajul doar al unor epoci. Din câteva mii de scriitori români care trăiesc azi, câteva sute sunt buni şi foarte buni. Unii extraordinari.” Mă bucur că dl. Cărtărescu a identificat atâtea mari talente autohtone. Probabil că, luând o clipă în serios afirmația, am descoperi la noi mai mulți scriitori de valoare decât în toate țările Europei Centrale și de Est la un loc. În cu totul altă ordine de idei, fraza îmi amintește de exaltarea patriotic-literară de pe la jumătatea secolului al XIX-lea (cea ridiculizată atât de crunt de Maiorescu). Și îmi mai aduce aminte de un alt gen de exaltare, mai recentă. De care autorul se delimiteză, furios (și formal), ori de câte ori are ocazia.

În fine: „Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii.” Foarte adevărat. Dar tocmai de aici răsare o problemă a literaturii române contemporane. Să ia oricine nu scrierile clasicilor, ci ale unor scriitorași de mâna a doua „din vremi”, ale începătorilor pașoptiști și chiar „prepașoptiști” etc. Și să vadă acolo (chiar dacă uneori numai sporadic) mostre de limbă. Tocmai exprimarea, bogăția terminologică și semantică, surprizele lingvistice ale literaturii mai vechi nu le mai regăsim în surogatul pe care, din păcate, ni-l oferă majoritatea poeților „sub patruzeci de ani” (nu toți!). Nu s-a schimbat numai lumea, s-a schimbat și literatura. Publicul nu e o adunătură de dobitoci care să înghită orice le „plasează” criticii. Sună urât, o știu, dar publicul are partea lui de dreptate.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889235/SENATUL-EVZ-Lumea-cartii-se-scufunda/