O carte cu liniste

Criticonul lui Gracian. Tipica pentru un "clasic". Echilibrata, concisa, clara. Cu astfel de carti efortul apare relaxant. Substratul se dezvaluie dupa o logica a cumpatarii. Lectura devine constructie asezata.

Vorba cu haz si miez

"Jumatate din lume isi rade de cealalta jumatate, prostia fiind universala."

Baltasar Gracian

Un om cinstit

Este vorba despre dl. Emi Vasiliu. Om de film destul de vizibil in ultimii ani, autor (printre altele) de cronici sobre, inteligente si cu un aer indiscutabil de pertinenta. Trebuie sa precizez de la inceput ca ideile nostre despre cinematografie se bat cap in cap; dar asta nu are, bineinteles, nici o importanta. O spun doar ca sa fiu la fel de cinstit pe cat e d-sa.

Dar de ce ar fi dl. Vasiliu "un om cinstit"? Iaca, din cauza pasajului de fata (extras dintr-o cronica publicata in "Ziarul de Iasi"): "Nu am vazut Hotii de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L'Avventura si La Notte." Poate ca nu am inteles eu bine fraza; poate ca d-sa glumea. Dar chiar daca nu e cazul, nu e nici o nenorocire, bineinteles. Doar o mirare: cum poate un cineast care, dupa cum am observat in numeroase articole, este un entuziast al "realismului" atat de la moda acum sa nu cunoasca mai in profunzime niste precursori de la care zisul curent se cam revendica? Inteleg "sa nu le ai" cu clasicii, dar macar anumite chestiuni "genealogice" s-ar presupune stiute. Nu mai spun aici ca filmul lui De Sica e considerat esential nu doar pentru omul de cinema, ci si pentru simplul cinefil...

Dar toate astea nu conteaza. Conteaza legatura dintre ceea ce am citat si probitatea d-lui Vasiliu. Care e urmatoarea: d-sa e singurul om implicat in ale filmului care recunoaste deschis, in public, ca e strain de anumite pelicule, anumiti regizori, anumite curente. Foarte probabil nu e singurul ; dar nu vad nici un alt cineast compatriot care sa aiba curajul sa o si admita. De aceea las la o parte orice malitie si il felicit. Cu sinceritate. Mai multi ca el, si cultura de pe la noi ar arata altfel.

Rar...

...am postat în ultimul timp. Voi reveni în curând :).

Amiaza unui mascarici

Boul si vitelul
(I. L. Caragiale)

Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat...
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.

Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent...
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.

Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.

„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu...
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.

Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.

N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan.!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da...”

A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.

Intelectuali, comunism și altele asemenea

Iată un fragmențel numai bun să le dea de gândit oamenilor care atunci când aud intelectual citesc „erou”, „elită” sau mai știu eu ce bazaconii. E despre anii staliniști ai Poloniei (și nu numai):

„Intelectualul își mijește ochii de desfătare privind cum burghezia - precum și latura burgheză din oameni - este chinuită. E o răsplată bogată pentru umilirea pe care a simțit-o când a trebuit să fie unul dintre ei și când se părea că nu este ieșire din acest cerc al nașterii și al morții. Sentimentul de rușine al intelighenției neobișnuite vreodată cu gândirea riguroasă, prinsă deodată în cursă, de exemplu mânată la mitingul aniversării revoluției, miting pe care îl detestă, îi oferă clipe de încântare. Țăranii care-și îngroapă monedele de aur agonisite și care ascultă posturile de radio străine în speranța că războiul îi va salva de la intrarea în colhozuri nu au în el un aliat. E sensibil și bun, e prietenul omului, dar nu al omului așa cum este el. Ci așa cum trebuie să fie.”

Czeslaw Milosz, Gândirea captivă

Nu țin minte să mai fi întâlnit un asemenea puseu de sinceritate. Și nici nu mă aștept să mai găsesc prea repede.

Trădarea dreptei și trădarea stângii

O să fac de la început o precizare: nu vorbesc despre „dreapta” și „stânga” românească. Nu confund PSD-ul cu „stânga”, de care nu îl mai apropie nici măcar rudimentele de neobolșevism mult mai palide decât în urmă cu câțiva ani, bune doar de speriat electoratul „anticomunist”. Nu confund nici PDL-ul sau PNL-ul cu „dreapta”; cota unică și valoarea TVA-ului nu sunt altceva decât reziduuri ale unui sistem, ale unei „structuri” cu care numitele partide nu au mai multe în comun decât are, spre exemplu, Vladimir Putin (care, după indicii asemănătoare, ar fi dus tot o politică de „dreapta”).

Dacă în peisajul autohton asemenea identități nu au fost „funcționale” decât, cel mult, pe planul imaginii (unde mai păcălesc îndeajuns de mulți „idealiști”, mai ales dacă se dovedesc profitabile), în Occident situația mi se pare radical diferită. Termeni precum „conservatorism” sau „socialism” au trimis, până nu demult, la seturi de valori și respingeri clar delimitate. Schimbarea (devierea?) modelelor (fenomen relativ recent) are câteva rațiuni ușor de descifrat:

1) Discursul dominant în sfera publică europeană (dominație ale cărei resorturi rămân încă de descifrat), caracterizat prin relativism, vânătoare de „extremiști” (mai ales „fasciști”), tabuuri categorice (și numeroase), trăsături care și-au pus amprenta asupra justiției, educației etc.;

2)Discreditarea treptată a statului, în tripla sa accepțiune de stat-națiune, garant al securității și redistribuitor (observație personală: dacă prima și cea de-a treia valență a statului rămân discutabile, decăderea celei de-a doua nu poate trezi, dincolo de un anume punct, decât legitime îngrijorări);

3) tentația economicului, mai precis eclipsarea aproape totală a celorlalte preocupări politice de către gestionarea unui anumit sistem economic.

De aici a rezultat uniformizarea spectrului politic. Mai precis, „dreapta” s-a trezit brusc recuperând liberalismul „neomanchesterian” și preocupându-se de chestiunile sociale (în sens conservator) sau de acelea privind siguranța persoanei doar atât cât să nu-și piardă cu totul legitimitatea. „Reacția” ei preferată de la demersul de „stânga” (în ceea ce privește familia, educația etc.) este abținerea sau acceptarea tacită (asta atunci când nu găsește de cuviință să dea o mână de ajutor...). Singura valoare a „dreptei” europene contemporane pare a fi contabilitatea... În ceea ce privește „stânga”, ea a uitat cu totul de rezervele față de capitalism (pe care l-a îmbrățișat cu o fervoare de-a dreptul maternă), și a abandonat populismul (termen pe care nu îl folosesc într-o accepțiune depreciativă) - și asta, zice-se, încă de pe vremea lui Michels. În schimb, preferă să se complacă în reforme sociale stupide și periculoase cu adresabilitate în rândul altor „defavorizați” decât cei tradiționali. Numai că, de data asta, categoriile „marginalizate” sunt mai degrabă produsul unui delir decât al unei observații „obiective”, fie cât de relativ termenul pe care tocmai am îndrăznit a-l folosi...

„Stânga” a ales caviarul. Din „dreapta” doar atât a mai rămas...