Mai precis, de pe blogul d-lui Florin Ghetau. Cica dl. Oprea ar avea de gand sa candideze din nou la europarlamentare. Aparent, nimic surprinzator. Schizoidia e deja, in politica romaneasca, o traditie. Dar dupa balba d-lui Adomnitei (cea cu marirea salariilor profesorilor) as incepe sa ma gandesc, daca zvonul ar fi adevarat, ca "epidemia" ar avea proportii mai mari la Iasi. Si as incepe sa ma gandesc serios la ce am votat.
Mai apare, ce e drept, inca o ipoteza. Ca dl. Oprea a infuriat pe careva. O alta caracteristica romaneasca este exilarea indezirabililor in locuri caldute si inutile. Spre exemplu, la Strasbourg.
sâmbătă, 21 februarie 2009
miercuri, 18 februarie 2009
Happy Old Oscar
"Pentru mine, desemnarea celui mai slab film al anului e o chestiune de hazard: The Dark Knight, Slumdog Millionaire sau Wall-E. Acest trio celebreaza stapanirea pesimismului, ubicuitatea televiziunii si sfarsitul culturii."
Armond White, presedintele asociatiei criticilor de film din New York
Nu pot subscrie integral la afirmatia casanta a criticului (pur si simplu pentru ca nu am vazut toate cele trei filme). Totusi, analiza sa, prin caracteristicile pe care le atribuie cinematografiei actuale, e o chestiune care merita reflectie...
Armond White, presedintele asociatiei criticilor de film din New York
Nu pot subscrie integral la afirmatia casanta a criticului (pur si simplu pentru ca nu am vazut toate cele trei filme). Totusi, analiza sa, prin caracteristicile pe care le atribuie cinematografiei actuale, e o chestiune care merita reflectie...
miercuri, 11 februarie 2009
Din nou despre carti
Citeam ieri, in "Ziarul de Iasi", un articol interesant al d-lui Bogdan Cretu (critic literar si cadru didactic la universitatea "Cuza"). D-sa il ataca dur pe dl. Nicolae Manolescu sau, mai precis, "Istoria critica a literaturii romane", publicata recent de cunoscutul critic. Nu imi pot da cu parerea despre articol in ansamblu, pentru ca acolo este vorba despre un volum pe care nu il cunosc decat indirect. Mi-a atras insa atentia un paragraf (aproape de final) unde dl. Cretu ii reprosa d-lui Manolescu faptul ca a ramas cantonat in mentalitatea literara a anilor `60. Mie insa mi se pare ca un spectru larg al literaturii romane este in aceeasi situatie. Si nu ma refer aici la dl. Paunescu, ci chiar la "neo-beatnici", fracturisti si alti autori de acest gen, care prefera modele (onorabile, altfel) gen Kerouac sau Ginsberg care prindeau foarte bine acum 40-50 de ani. Mai ales in proza, o mare parte a tendintelor actuale, sau cel putin mai recente (diverse si contradictorii, de altfel) par a fi cu totul ignorate de multi autori tineri (nu generalizez!). Si atunci raman cu nelamurirea: de ce sa te mai miri de Manolescu?
marți, 3 februarie 2009
Din cliseele natiei: baron local
Asta e o sintagma pe care simpaticii ziaristi "da capitala" au ajuns sa o aplice, fara exceptie, oricarei persoane din structurile de conducere locale. Ca e Gheorghe Flutur, ca e Dragnea, ca e Gheorghe Stefan, ca e vorba despre un presedinte de CJ sau primar investit de 10 ani sau despre unul de-abia ales, eticheta se aplica invariabil. Am vazut-o si in dreptul numelui d-lui Dan Carlan, care nici macar nu a avut vreo functie in administatia ieseana, ci e doar presedinte de filiala.
Dupa parerea mea, utilizarea excesiva a formulei are doua explicatii. In primul rand, o extrapolare abuziva (si inconstienta) a sensului ei, care se referea, initial, doar la privilegiatii bugetului de pe vremea d-lui Nastase (cum a fost, spre exemplu, dl. Sechelariu) si la cei ale caror afaceri oneroase cu bani publici erau de notorietate. In al doilea rand, e vorba de ceva mai profund: si anume, oroarea de descentralizare prezenta in mentalul colectiv bucurestean. Si cum "ungurii" nu mai constituie acum o sperietoare suficienta pentru public si un mijloc de a-i intimida pe cei (putini) care vorbesc despre transfer de putere catre autoritatile locale, regionalizare ori (culmea!) federalizare, s-a gasit o alta marota, o alta fantasma, un alt bau-bau. Care trebuie sa taie oricui cheful de a contesta superioritatea bucuresteana, apriorica, imanenta, fatala si , pe deasupra, istorica, intemeiata, nu-i asa, de insusi Burebista...
Dupa parerea mea, utilizarea excesiva a formulei are doua explicatii. In primul rand, o extrapolare abuziva (si inconstienta) a sensului ei, care se referea, initial, doar la privilegiatii bugetului de pe vremea d-lui Nastase (cum a fost, spre exemplu, dl. Sechelariu) si la cei ale caror afaceri oneroase cu bani publici erau de notorietate. In al doilea rand, e vorba de ceva mai profund: si anume, oroarea de descentralizare prezenta in mentalul colectiv bucurestean. Si cum "ungurii" nu mai constituie acum o sperietoare suficienta pentru public si un mijloc de a-i intimida pe cei (putini) care vorbesc despre transfer de putere catre autoritatile locale, regionalizare ori (culmea!) federalizare, s-a gasit o alta marota, o alta fantasma, un alt bau-bau. Care trebuie sa taie oricui cheful de a contesta superioritatea bucuresteana, apriorica, imanenta, fatala si , pe deasupra, istorica, intemeiata, nu-i asa, de insusi Burebista...
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Pe aproape...
Spuneam, intr-o postare din decembrie, ca mi-as fi dorit ca dl. Nichita sa ajunga ministru (sa ne debarasam odata de d-sa). Uite ca, in schimb, a ajuns dl. Cosmin Coman (pana acum, director de strategii in Primaria Iasi) secretar de stat. In Ministerul Finantelor, pe relatia cu institutiile financiare internationale. Sa speram ca va avea mai mult succes in negocierile cu acestea decat cu formatiile pe care le-a adus sa concerteze la diverse sarbatori si comemorari locale. Altfel, imaginati-va cum ar arata un imprumut trecut pe playback, precum Boney M la 14 octombrie...
marți, 27 ianuarie 2009
"Oh, brave new world!"
Dintre toate distopiile, "Minunata lume noua" de Huxley e cea mai actuala. Si asta nu pentru ca exploreaza standardizarea sociala, centralizarea maniacala a puterii si informatiei, supravegherea in masa. Ci pentru ca reda foarte bine fericirea tampa. Aceea de care ne lovim zilnic in mass media, in carti, in filme, pe strada. Fericirea de supermarket; fericirea adevarului unic care incepe sa devina relativitatea. Fericirea de a fi "in rand cu lumea", de a nu avea alt scop in afara aceluia de a te purta, de a gandi, de a reactiona la fel cu altii, integrarea, excluderea diferentei ca pe un pericol social. Fericirea unei realitati unice, a unui mimetism care justifica orice tampenie. A semnului egal intre Dostoievski, Cervantes, un retardat de pe o strada oarecare si propriul eu; asta pentru ca traim intr-o lume care nu tolereaza discriminarea (in sensul disocierii, nu al excluderii). O lume care proscrie simtul critic; care nu spune ce e bine si ce e rau, pentru ca binele si raul sunt considerate lucruri subiective, fara a lua in seama faptul ca asta echivaleaza cu pierderea notiunilor de bine si rau. Iar cine le pierde e, inevitabil, dispus la orice.
Oh, brave new world!
Oh, brave new world!
vineri, 23 ianuarie 2009
24 ianuarie: sinuciderea festiva
Dupa cum se stie, la 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti. Dupa 3 ani, in 1862, toate institutiile importante erau mutate la Bucuresti. Ce a insemnat asta pentru Moldova, se stie poate mai putin, dar se poate rezuma usor: catastrofa.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
