Neintelegerea

Parcurg, in fine, volumul II al „Jurnalului de scriitor”, de Dostoievski. Unul dintre laitmotivele acestuia este sinuciderea. Autorul ajunge la concluzia (rezonabila) ca aceasta este, in mare masura, efectul pierderii credintei in vesnicie. Ca omul nu se poate impaca pana la capat cu efemeritatea; odata ce o accepta, viata isi pierde intelesul. Dostoievski isi imaginase, de altfel, si un personaj aflat intr-o atare situatie: Kirilov, din „Demonii”. Paginile din „Jurnal” pot fi foarte usor citite ca o „descifrare” a acestuia, realizata chiar de autor.
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...