Pe aproape...

Spuneam, intr-o postare din decembrie, ca mi-as fi dorit ca dl. Nichita sa ajunga ministru (sa ne debarasam odata de d-sa). Uite ca, in schimb, a ajuns dl. Cosmin Coman (pana acum, director de strategii in Primaria Iasi) secretar de stat. In Ministerul Finantelor, pe relatia cu institutiile financiare internationale. Sa speram ca va avea mai mult succes in negocierile cu acestea decat cu formatiile pe care le-a adus sa concerteze la diverse sarbatori si comemorari locale. Altfel, imaginati-va cum ar arata un imprumut trecut pe playback, precum Boney M la 14 octombrie...

"Oh, brave new world!"

Dintre toate distopiile, "Minunata lume noua" de Huxley e cea mai actuala. Si asta nu pentru ca exploreaza standardizarea sociala, centralizarea maniacala a puterii si informatiei, supravegherea in masa. Ci pentru ca reda foarte bine fericirea tampa. Aceea de care ne lovim zilnic in mass media, in carti, in filme, pe strada. Fericirea de supermarket; fericirea adevarului unic care incepe sa devina relativitatea. Fericirea de a fi "in rand cu lumea", de a nu avea alt scop in afara aceluia de a te purta, de a gandi, de a reactiona la fel cu altii, integrarea, excluderea diferentei ca pe un pericol social. Fericirea unei realitati unice, a unui mimetism care justifica orice tampenie. A semnului egal intre Dostoievski, Cervantes, un retardat de pe o strada oarecare si propriul eu; asta pentru ca traim intr-o lume care nu tolereaza discriminarea (in sensul disocierii, nu al excluderii). O lume care proscrie simtul critic; care nu spune ce e bine si ce e rau, pentru ca binele si raul sunt considerate lucruri subiective, fara a lua in seama faptul ca asta echivaleaza cu pierderea notiunilor de bine si rau. Iar cine le pierde e, inevitabil, dispus la orice.
Oh, brave new world!

24 ianuarie: sinuciderea festiva

Dupa cum se stie, la 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti. Dupa 3 ani, in 1862, toate institutiile importante erau mutate la Bucuresti. Ce a insemnat asta pentru Moldova, se stie poate mai putin, dar se poate rezuma usor: catastrofa.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.

Despre carti slabe, dar celebre

Sau, cel putin, supraevaluate. Mie imi vine in minte o lectura recenta, "Orbirea" lui Canetti. Plus "Furie" de Rushdie. Voi ce ati mai propune?

Mania organizarii

E, si asta, specific romaneasca. Si provine, probabil, din complexele unei civilizatii care nu a stiut niciodata sa tina nimic in ordine. Un exemplu: noua organizare administrativa propusa de Comisia Prezidentiala. Care prevede ca numarul judetelor sa scada pana la 9-12. Bineinteles ca onorabilii membrii ai inaltului for citat nu se gandesc, avansand aceasta propunere, la lucruri foarte simple care, probabil, depasesc puterea de intelegere a unor oameni obisnuiti cu abstractiuni mai mult sau mai putin constitutionale. Cum ar fi, spre exemplu, ca unii oameni ar ajunge, in eventualitatea adoptarii propunerii, sa strabata sute de kilometri pentru un simplu dosar de fond funciar (simplu e un fel de a spune; in fapt, necesita mult stress, alergatura si cheltuiala). Nu se gandesc ca orase altfel nu lipsite de o anumita importanta fie economica, fie turistica, fie de alta natura, ar inceta sa fie resedinte de judet, ceea ce intr-un sistem ca al nostru (in care multe trec pe la prefectura si CJ) le-ar inchide multe oportunitati de dezvoltare. Nu iau in calcul nici macar infranstructura ingrozitoare, care face greu de administrat judetele chiar si in forma lor actuala. Dar pentru dl. Basescu si adunatura de carturari dimprejur nu conteaza decat reducerea, cu orice pret, a birocratiei. Sau, pur si simplu, schimbarea: organizarea ce te transforma, subit, in personaj istoric. Si asta tot cu orice pret si in dispretul cel mai cras fata de oameni si de lucrurile de care acestia au nevoie. Dar si asta e o trasatura nationala, nu-i asa?

Ce cautam noi acolo?

Relatia dintre Uniunea Europeana si statele membre pare, din ce in ce mai mult, una reciproc dezavantajoasa. In cazul Romaniei, lucrurile sunt destul de clare. De o parte (UE), reglementari impuse fara posibilitate de nuantare, intre care unele absurde in sine, altele pur si simplu nepotrivite pentru o tara semi-bananiera. De cealalta (Romania), o sursa de probleme: cetateni romani dubiosi care circula liberi si sperie continentul, o politica externa obtuza, cantonata intr-o atitudine proamericana dusa pana la absurd, o subdezvoltare care a dat Europei mai degraba un consumator decat un partener viabil.
Cu toate acestea, este cert ca fara apropierea de UE, Romania nu ar fi decat o tara izolata, saraca si in care s-ar fi instaurat, inca din regretabilele vremi ale d-lui Nastase, o dictatura mai mult sau mai putin mascata. Solutia ideala era, poate, in aceste conditii, un parteneriat pe termen lung cu Uniunea Europeana, care sa includa o anumita libertate de miscare pentru cetatenii romani in spatiul comercial si desfiintarea partiala a barierelor vamale, totul in schimbul unei dure monitorizari a justitiei si a politicului care sa le garanteze europenilor stabilitatea in aceasta zona. Si aceasta monitorizare ar fi cu atat mai necesara cu cat fraudele electorale mai mult sau mai putin vizibile si incercarile ambitioase de a "prezidentializa" o tara abia iesita din comunism arata ca Romania e departe de o democratie matura, sau macar cat de cat viabila.

Florin Lazarescu...

...si-a facut, din decembrie, blog, pe langa vechiul "jurnal intim". Daca va intereseaza, il gasiti in lista mea. Mie mi se pare o pagina simpatica a unui autor valoros.

Filmul romanesc: cateva opinii

Dupa ce ani de zile nu s-a vorbit nimic despre cinematografia autohtona, acum se tot consuma paraie de cerneala si inteligenta (mai mult sau mai putin "artificiala"). Intr-adevar, filmul romanesc a gasit solutia ideala pentru a se impune. Un cinematograf ieftin din toate punctele de vedere: fara bani si fara idei. Minimalist (pentru ca minimalismul nu doar rezolva problemele de buget, dar ascunde foarte bine lipsa talentului, a culturii cinematografice sau chiar generale), complet necomercial (vanzarea buna ar fi fost, totusi, o calitate) si...premiat. Dar daca dezastre precum The Departed au luat Oscarul pentru cel mai bun film, asta nu poate mira pe nimeni. Oricum, filme fara sare si piper apreciate la superlativ au mai fost, dupa cum au existat regizori mari de tot care nu s-au ales cu nici o distinctie semnificativa cat au trait. Problema, in aceste conditii, ramane una singura: distorsionarea gustului public. Oameni "cu pretentii", dar care oricum nu se omorau dupa filmele bune, incep sa considere pseudorealismul, regia care consta doar intr-un aparat de filmat plimbat de colo-colo, jocul actoricesc de multe ori fals si teatral drept singurele maniere legitime de exprimare cinematografica. Dar, nu-i asa, asta se grefeaza foarte bine pe traditia nationala, in care superficialitatea a fost intotdeauna ridicata la rang de arta. Poate singura arta cu care ne putem, de altfel, mandri...

De ce nimeni nu da doi bani pe tineri

In a doua guvernare Tariceanu, salariile bugetarilor au fost aproape inghetate, in schimb pensiile s-au marit spectaculos. Actualul guvern are in continuare grija de pensionari, pe cand bugetarii, desi (macar teoretic) productivi sunt lasati deoparte pe motiv de criza. Si exemplele ar putea continua, atat la nivel central, cat si local. Aceasta politica ii afecteaza in primul rand pe tineri, fara grade, fara vechime, care raman uneori cu remuneratii ridicole. Bineinteles ca, indirect, ea afecteaza intreg aparatul birocratic: slaba salarizare stimuleaza, printre altele, o cultura a incompetentei care se perpetueaza, precum "Miorita", facand abstractie de generatii.
De ce se intampla asta? Pentru ca tinerii nu catadicsesc sa iasa la vot. Nici un politician lucid nu se poate preocupa de o categorie de la care nu are nimic de asteptat. Departe de a fi niste republicani din Roma antica, preocupati exclusiv de binele public, oamenii politici sunt entitati pragmatice, care actioneaza in functie de cerere si oferta. Si oferta slaba a tinerilor duce la neglijarea lor. Daca acestia nu vor da semne ca sunt o categorie de care trebuie sa se tina cont, daca verdele cailor de pe pereti nu se va dilua putin, ei nu au nimic de asteptat, nimic de primit. Pentru ca nimic pe lumea asta nu vine pe gratis.