O aiureală

Când mă uit la ce e în jur devin „optimist”. Ajung să nu mă mai întristez pentru o absurditate în plus, ci să mă bucur pentru una în minus...

Foarte distractiv

De fiecare dată când parcurg articolele d-lui Mircea Cărtărescu mă distrez teribil. Nu învăț nimic, altfel: ca publicist, omul e pe altă lungime de undă în raport cu realitatea. Aiureli și truisme scrise mediocru - la asta se rezumă contribuția pe care o aduce jurnalisticii. În schimb, are o candoare care îmi dă sentimente aproape duioase. Mai ales când scrie aberații. Cum ar fi: „Cum nu prea se publicau [pe vremuri...] nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina.” Înțeleg de aici că bietul don era un fel de mister Bean al modernității timpurii. Se simțea omul melancolic, lua cărțoaia lui Cervantes și se pornea pe un râs... Dacă scriam eu așa o prostie, probabil că oaspeții rătăciți pe blog m-ar fi acuzat de cinism. Dacă o scrie dl. Cărtărescu se cheamă altfel. Să-i spunem neglijență.

Mai departe. „Sunt oare scriitorii de azi mai proşti decât cei de atunci? Ar fi ciudat ca talentul să fie apanajul doar al unor epoci. Din câteva mii de scriitori români care trăiesc azi, câteva sute sunt buni şi foarte buni. Unii extraordinari.” Mă bucur că dl. Cărtărescu a identificat atâtea mari talente autohtone. Probabil că, luând o clipă în serios afirmația, am descoperi la noi mai mulți scriitori de valoare decât în toate țările Europei Centrale și de Est la un loc. În cu totul altă ordine de idei, fraza îmi amintește de exaltarea patriotic-literară de pe la jumătatea secolului al XIX-lea (cea ridiculizată atât de crunt de Maiorescu). Și îmi mai aduce aminte de un alt gen de exaltare, mai recentă. De care autorul se delimiteză, furios (și formal), ori de câte ori are ocazia.

În fine: „Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii.” Foarte adevărat. Dar tocmai de aici răsare o problemă a literaturii române contemporane. Să ia oricine nu scrierile clasicilor, ci ale unor scriitorași de mâna a doua „din vremi”, ale începătorilor pașoptiști și chiar „prepașoptiști” etc. Și să vadă acolo (chiar dacă uneori numai sporadic) mostre de limbă. Tocmai exprimarea, bogăția terminologică și semantică, surprizele lingvistice ale literaturii mai vechi nu le mai regăsim în surogatul pe care, din păcate, ni-l oferă majoritatea poeților „sub patruzeci de ani” (nu toți!). Nu s-a schimbat numai lumea, s-a schimbat și literatura. Publicul nu e o adunătură de dobitoci care să înghită orice le „plasează” criticii. Sună urât, o știu, dar publicul are partea lui de dreptate.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889235/SENATUL-EVZ-Lumea-cartii-se-scufunda/

Dezbatere

O polemică interesantă i-a opus zilele trecute pe d-nii Lucian Dan Teodorovici (scriitor, scenarist) și Andrei Gorzo (critic de film). Îmi permit să o popularizez aici pentru că opune, după părerea mea, nu doar opinii diferite, ci două perspective divergente (și „avizate”!) asupra vieții culturale și asupra relațiilor interumane în general.

http://www.teodorovici.ro/2010/02/20/un-raspuns-pentru-andrei-gorzo/

http://www.teodorovici.ro/2010/02/22/o-explicatie-mai-clara/

Logică

Înaintea alegerilor, o parte a presei se străduia (preluând necritic un clișeu electoral) să îl prezinte pe contracandidatul PSD-ist al d-lui Băsescu în contururile unui „restaurator al comunismului”,ale unei „fantoșe a lui Iliescu” ș. a. m. d. Lucru neadevărat după modesta mea opinie: să ne gândim doar la „contrele” pe care dl. Geoană a trebuit să le îndure de la „tătuca”. Între ele, cea mai gravă a fost, desigur, porecla fără de care stângaciul inginer-diplomat-om politic ar fi ajuns aproape fără obstacole președintele României (reflectați, nu am spus vorbă mare!).

Acum, aceleași ziare (și, foarte probabil, aceeași „analiști”) se întorc împotriva d-lui Ponta cu același tip de argumente. Zugrăvirea acestuia ca un „interpus” al „vechii gărzi”, al bolșevicilor nepocăiți are, oricum, mult mai multe șanse să se plieze realității. Dar nu asta e problema. Ci incompetența dialectică stupefiantă pe care alăturarea celor două imagini o arată. Pentru că, în aceste condiții, nu au mai existat nici fracțiuni socialiste, nici grupuri de interese divergente, nici măcar alegeri interne. Ilici a candidat împotriva lui însuși și s-a bătut singur. Concluzie mai ușor de acceptat, din păcate, în unele cazuri, decât un minim efort de gândire sau o solicitare a demodatului bun simț...

Peisaj pictat în ceai

Iar despre o carte. De data e un autor mai nou: Milorad Pavic. Și un roman. Cu una dintre cele mai faine construcții pe care le-am întâlnit până acum. În stilul lui Italo Calvino (pentru cine nu îl cunoaște, „tăticul” experimentelor spectaculoase în materie de proză) și desfășurat pe multe planuri. Atât de multe încât sunt dificil de recapitulat (darămite de enumerat). Devenirea personală se întâlnește aici cu aceea familială, totul contopindu-se într-un fel de istorie romanțată ermetic a Serbiei (țara de unde e Pavic). Ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă aceste trăsături moniste, se suprapune dualismul: de identitate, de gen etc.

Scriitura cărții (așa cum reiese din traducere) e una lirică și oarecum lăbărțată. Ea răspunde construcției prin același fast: amestecă (de multe ori contrastant) mai multe tipuri de limbaj, de la cel mai ezoteric la cel mai neaoș. Ornate cu oleacă de patetism, care le dă și mai multă tensiune.

Cât despre final...pot doar să spun că e unul dintre cele mai reușite din câte mi-a fost dat să văd. Doar unul comparabil (strict sub aspectul valorii) îmi vine în minte: cel al „Războiului sfârșitului lumii” de Llosa. Cartea chiar merită citită. Dacă o puteți găsi, încercați. Cel puțin dacă vă plac proza luxuriantă, realismul magic și alte chestiuni asemenea.

Lăsați odată aiurelile!

Tot a propos de 24 ianuarie. Doar că de data asta mă iau de Primăria Iași. Cu inițiativa ei privind declararea zilei cu pricina ca „sărbătoare națională”. Nimic nou: asemenea idei se vehiculează în orașul ăsta nefericit de aproape 150 de ani. E o compensație simbolică, o recunoaștere platonică fără nici un fel de valență practică a faptului că „România s-a născut la Iași”. O cantonare penibilă în aceleași clișee naționaliste care niciodată nu ne-au adus nimic bun. Nu de accese politicianiste avem nevoie: dimpotrivă, avem nevoie de o recuperare (atât cât se poate) a identității locale și regionale, de recuperarea unui echilibru rupt (în mod păgubos), de mai multă vreme, în favoarea atașamentului național. Și, mai ales, avem nevoie de realizări practice. Gropile din oraș, taxele stupide, pseudo-proiectele culturale, lipsa de perspectivă în chestiuni cum ar fi economia ori administrația nu vor fi niciodată compensate prin accese de sentimentalism ieftin și mereu perdant.

Foarte fain

O deschidere de ediție în „Ziarul de Iași” pe tema „micii Uniri”. Așa cum trebuie. Cu o singură precizare: lăsați în pace anul 1859. Problema e 1862.

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr