Iar despre o carte. De data e un autor mai nou: Milorad Pavic. Și un roman. Cu una dintre cele mai faine construcții pe care le-am întâlnit până acum. În stilul lui Italo Calvino (pentru cine nu îl cunoaște, „tăticul” experimentelor spectaculoase în materie de proză) și desfășurat pe multe planuri. Atât de multe încât sunt dificil de recapitulat (darămite de enumerat). Devenirea personală se întâlnește aici cu aceea familială, totul contopindu-se într-un fel de istorie romanțată ermetic a Serbiei (țara de unde e Pavic). Ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă aceste trăsături moniste, se suprapune dualismul: de identitate, de gen etc.
Scriitura cărții (așa cum reiese din traducere) e una lirică și oarecum lăbărțată. Ea răspunde construcției prin același fast: amestecă (de multe ori contrastant) mai multe tipuri de limbaj, de la cel mai ezoteric la cel mai neaoș. Ornate cu oleacă de patetism, care le dă și mai multă tensiune.
Cât despre final...pot doar să spun că e unul dintre cele mai reușite din câte mi-a fost dat să văd. Doar unul comparabil (strict sub aspectul valorii) îmi vine în minte: cel al „Războiului sfârșitului lumii” de Llosa. Cartea chiar merită citită. Dacă o puteți găsi, încercați. Cel puțin dacă vă plac proza luxuriantă, realismul magic și alte chestiuni asemenea.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu