Filme

Aseara, in Mojo bar, au fost proiectate cateva scurtmetraje ale cuiva despre care am mai scris aici: Ioan Antoci. Scenarist deja remarcat (mai mult in strainatate decat in Romania), el isi incearca "mana" si la regie. Si ii iese.

Primul film, Memoriile unei iubiri, realizat aproape fara nici un fel de mijloace tehnice (cu un aparat rudimentar, fara buget, in spatii " la indemana") este unul de detaliu si laitmotiv. A fost considerat de un realist frust, extrem, de catre unii spectatori; in fapt, el emana un lirism destul de accentuat (cadre lungi, alternata color-alb-negru). Ca si in celelalte doua filme, dialogul este aproape de prisos, coerenta imagistica fiind suficienta.

Este probabil unul dintre motivele pentru care Ioan Antoci a eliminat total "vorbitorul" din cel de-al doilea "short" (Movie lovers sau Cei trei care au speriat filmul), o comedie ancorata parca in candoarea anilor 1910 (impresie accentuata si de intertitlurile din final), de o simplitate inselatoare si cu o incheiere care depaseste vizibil limitele "genului". Comedia trece in intrebare, anxietatea isi face loc.

Al treilea film (cel mai lung dintre toate) este, cu siguranta, si cel mai ambitios. Realismul este total depasit, iar poeticul invadeaza panza. Un film greu de urmarit la cafenea si care nu poate fi vazut o singura data. Regizorul l-a conceput in traditia meditativa a cinematografului european clasic, nu fara a folosi si procedee adiacente postmodernismului: clisee voluntare, pastisa, fragmentare deliberata a firului epic. In esenta, este vorba despre o confruntare cu moartea, care se autodepaseste insa printr-un cortegiu de implicatii si sensuri labirintice, trecand de la mistic la politic. Cu un montaj remarcabil (avand in vedere aparenta incoerenta a povestirii), filmat in cea mai mare parte de pe trepied, cu o imagine in care predomina culorile "crude" si close-up-ul aproape obsesiv (neoexpresionist, ar zice un pasionat de curente), filmul pare o realizare deja matura, inchegata si, mai ales, total diferita de "ideologia dominanta". Il recomand cu caldura celor satui de "noul val romanesc", dar si fanilor impatimiti ai acestuia, in cazul in care vor sa fie scandalizati... Sper ca Ioan Antoci sa persevereze in regie. Dincolo de anumite ezitari explicabile in primul rand prin saracia mijloacelor tehnice, ceea ce face el este o posibila alternativa la un spatiu in care libertatea de expresie este uitata sistematic, un spatiu ingrasat de manierism si suficienta. Oricum, incercarea lui inseamna deja ceva. Se poate.

Goma

Un "la multi ani" curajos pentru un om fara frica:

http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/paul-goma-75~ni6pk1

O carte cu liniste

Criticonul lui Gracian. Tipica pentru un "clasic". Echilibrata, concisa, clara. Cu astfel de carti efortul apare relaxant. Substratul se dezvaluie dupa o logica a cumpatarii. Lectura devine constructie asezata.

Vorba cu haz si miez

"Jumatate din lume isi rade de cealalta jumatate, prostia fiind universala."

Baltasar Gracian

Un om cinstit

Este vorba despre dl. Emi Vasiliu. Om de film destul de vizibil in ultimii ani, autor (printre altele) de cronici sobre, inteligente si cu un aer indiscutabil de pertinenta. Trebuie sa precizez de la inceput ca ideile nostre despre cinematografie se bat cap in cap; dar asta nu are, bineinteles, nici o importanta. O spun doar ca sa fiu la fel de cinstit pe cat e d-sa.

Dar de ce ar fi dl. Vasiliu "un om cinstit"? Iaca, din cauza pasajului de fata (extras dintr-o cronica publicata in "Ziarul de Iasi"): "Nu am vazut Hotii de biciclete si nici doua din episoadele trilogiei antonioniene, L'Avventura si La Notte." Poate ca nu am inteles eu bine fraza; poate ca d-sa glumea. Dar chiar daca nu e cazul, nu e nici o nenorocire, bineinteles. Doar o mirare: cum poate un cineast care, dupa cum am observat in numeroase articole, este un entuziast al "realismului" atat de la moda acum sa nu cunoasca mai in profunzime niste precursori de la care zisul curent se cam revendica? Inteleg "sa nu le ai" cu clasicii, dar macar anumite chestiuni "genealogice" s-ar presupune stiute. Nu mai spun aici ca filmul lui De Sica e considerat esential nu doar pentru omul de cinema, ci si pentru simplul cinefil...

Dar toate astea nu conteaza. Conteaza legatura dintre ceea ce am citat si probitatea d-lui Vasiliu. Care e urmatoarea: d-sa e singurul om implicat in ale filmului care recunoaste deschis, in public, ca e strain de anumite pelicule, anumiti regizori, anumite curente. Foarte probabil nu e singurul ; dar nu vad nici un alt cineast compatriot care sa aiba curajul sa o si admita. De aceea las la o parte orice malitie si il felicit. Cu sinceritate. Mai multi ca el, si cultura de pe la noi ar arata altfel.

Rar...

...am postat în ultimul timp. Voi reveni în curând :).

Amiaza unui mascarici

Boul si vitelul
(I. L. Caragiale)

Un bou, ca toţi boii puţin la simţire,
În zilele noastre de soart-ajutat...
Învaţă la şcoală cartea de cetire
Şi ajunse boul un bou învăţat.

Mare lucru-n lume e şi-nvăţătura!
Ţine loc de multe, chiar şi de talent...
Printr-o bună şcoală, rafinezi natura:
Din viţel poţi scoate un bou eminent.

Nu încape vorbă, între animale,
Un aşa specimen greu să mai găseşti
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea ştiri politiceşti.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a şi resolvit”.

„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toţii, foarte sigur ştiu...
Şi m-ascultaţi pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu ştii nimica, eşti un agiamiu.

Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Şi au multă milă cei mai mari de noi.

N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâţia ca la zalhan.!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da...”

A rămas viţelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speţ-a lui
O avea de-acuma din belşug să pască
Ş-o purta mai lesne greul jugului.

Intelectuali, comunism și altele asemenea

Iată un fragmențel numai bun să le dea de gândit oamenilor care atunci când aud intelectual citesc „erou”, „elită” sau mai știu eu ce bazaconii. E despre anii staliniști ai Poloniei (și nu numai):

„Intelectualul își mijește ochii de desfătare privind cum burghezia - precum și latura burgheză din oameni - este chinuită. E o răsplată bogată pentru umilirea pe care a simțit-o când a trebuit să fie unul dintre ei și când se părea că nu este ieșire din acest cerc al nașterii și al morții. Sentimentul de rușine al intelighenției neobișnuite vreodată cu gândirea riguroasă, prinsă deodată în cursă, de exemplu mânată la mitingul aniversării revoluției, miting pe care îl detestă, îi oferă clipe de încântare. Țăranii care-și îngroapă monedele de aur agonisite și care ascultă posturile de radio străine în speranța că războiul îi va salva de la intrarea în colhozuri nu au în el un aliat. E sensibil și bun, e prietenul omului, dar nu al omului așa cum este el. Ci așa cum trebuie să fie.”

Czeslaw Milosz, Gândirea captivă

Nu țin minte să mai fi întâlnit un asemenea puseu de sinceritate. Și nici nu mă aștept să mai găsesc prea repede.

Trădarea dreptei și trădarea stângii

O să fac de la început o precizare: nu vorbesc despre „dreapta” și „stânga” românească. Nu confund PSD-ul cu „stânga”, de care nu îl mai apropie nici măcar rudimentele de neobolșevism mult mai palide decât în urmă cu câțiva ani, bune doar de speriat electoratul „anticomunist”. Nu confund nici PDL-ul sau PNL-ul cu „dreapta”; cota unică și valoarea TVA-ului nu sunt altceva decât reziduuri ale unui sistem, ale unei „structuri” cu care numitele partide nu au mai multe în comun decât are, spre exemplu, Vladimir Putin (care, după indicii asemănătoare, ar fi dus tot o politică de „dreapta”).

Dacă în peisajul autohton asemenea identități nu au fost „funcționale” decât, cel mult, pe planul imaginii (unde mai păcălesc îndeajuns de mulți „idealiști”, mai ales dacă se dovedesc profitabile), în Occident situația mi se pare radical diferită. Termeni precum „conservatorism” sau „socialism” au trimis, până nu demult, la seturi de valori și respingeri clar delimitate. Schimbarea (devierea?) modelelor (fenomen relativ recent) are câteva rațiuni ușor de descifrat:

1) Discursul dominant în sfera publică europeană (dominație ale cărei resorturi rămân încă de descifrat), caracterizat prin relativism, vânătoare de „extremiști” (mai ales „fasciști”), tabuuri categorice (și numeroase), trăsături care și-au pus amprenta asupra justiției, educației etc.;

2)Discreditarea treptată a statului, în tripla sa accepțiune de stat-națiune, garant al securității și redistribuitor (observație personală: dacă prima și cea de-a treia valență a statului rămân discutabile, decăderea celei de-a doua nu poate trezi, dincolo de un anume punct, decât legitime îngrijorări);

3) tentația economicului, mai precis eclipsarea aproape totală a celorlalte preocupări politice de către gestionarea unui anumit sistem economic.

De aici a rezultat uniformizarea spectrului politic. Mai precis, „dreapta” s-a trezit brusc recuperând liberalismul „neomanchesterian” și preocupându-se de chestiunile sociale (în sens conservator) sau de acelea privind siguranța persoanei doar atât cât să nu-și piardă cu totul legitimitatea. „Reacția” ei preferată de la demersul de „stânga” (în ceea ce privește familia, educația etc.) este abținerea sau acceptarea tacită (asta atunci când nu găsește de cuviință să dea o mână de ajutor...). Singura valoare a „dreptei” europene contemporane pare a fi contabilitatea... În ceea ce privește „stânga”, ea a uitat cu totul de rezervele față de capitalism (pe care l-a îmbrățișat cu o fervoare de-a dreptul maternă), și a abandonat populismul (termen pe care nu îl folosesc într-o accepțiune depreciativă) - și asta, zice-se, încă de pe vremea lui Michels. În schimb, preferă să se complacă în reforme sociale stupide și periculoase cu adresabilitate în rândul altor „defavorizați” decât cei tradiționali. Numai că, de data asta, categoriile „marginalizate” sunt mai degrabă produsul unui delir decât al unei observații „obiective”, fie cât de relativ termenul pe care tocmai am îndrăznit a-l folosi...

„Stânga” a ales caviarul. Din „dreapta” doar atât a mai rămas...

Pentru biblioteca „Asachi”

Biblioteca Județeană „Gheorghe Asachi” din Iași riscă să rămână fără spațiu de funcționare. Pe termen nelimitat. Asta pentru că președintele CJ, d-l Constantin Simirad (cunoscut, printre altele, ca veleitar al literaturii) nu pare a considera sus numita instituție (aflată în subordinea d-sale) o prioritate. Faptul că ea constituie o sursă fundamentală de lectură pentru liceenii (și o mare parte a studenților) ieșeni îi scapă, vai, în mod inexplicabil.

La 5 mai 2010, d-na Carmen Ioana Chelaru a inițiat o petiție online prin care se cere alocarea spațiului necesar bibliotecii. Până acum, au semnat-o doar puțin peste 400 de oameni. Mai mult, nu am văzut (dar poate că nu am văzut bine!) numele nici unui „intelectual public” ieșean printre semnatari. Din motive obscure, mulți preferă să nu semneze cu numele întreg, ceea ce poate reduce mult din impactul petiției. Presa locală e (cu puține excepții) prea absorbită de metafizica bugetară pentru a acorda cine știe ce atenție unui asemenea „mizilic”.

Îi rog pe puținii cititori ai blogului de față să facă un efort (minim) pentru a semna documentul. Semnați „fără frică” și dați mai departe. Iar dacă puteți face mai mult decât atât, faceți. Dacă nici asta nu mai merită...

http://www.petitieonline.ro/petitie/petitie_pentru_alocarea_unui_spatiu_nou_pentru_functionarea_bibliotecii_gheorghe_asachi_iasi-p41016039.html

685>1006

Grea e aritmetica:

„Majoritatea mamelor din Uniunea Europeană stau în concediu de îngrijire a copilului cel puţin doi ani. Indemnizaţia diferă însă de la o ţară la alta. Cea mai mică sumă pentru creşterea copilului o primesc mamele din Danemarca, iar cea mai mare, femeile din Belgia.

Cea mai scurtă perioadă de acordare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului este în Belgia. Mamele stau acasă între 3-6 luni. În această ţară, indemnizaţia pentru mame se acordă în funcţie de perioada de activitate profesională. Cuantumul poate fi cuprins între 342 şi 685 de euro.

..................................

Danezii, în schimb, acordă indemnizaţie până când copilul împlineşte nouă ani. Suma este fixă, 1006 euro pe an.”

http://www.realitatea.net/in-romania--indemnizatia-pentru-mame-se-acorda-2-ani--vezi-situatia-din-celelalte-tari-ue_713844.html

Adică 685 euro înseamnă mai mult decât 1006 euro.

...si n-am cuvinte!

Salut, Iași

Te salut, oras romantic, plin de parcuri si de flori
Unde noaptea stau de vorba trubadurii visatori
Cu tacerea de pe uliti, cu trecutul si cu luna…
Te salut, oras istoric, oropsit ca-ntotdeauna

Tu, oras de harnici dascali, de poeti si carturari,
Leaganul atitor ganduri si-al atitor fapte mari,
Care ai adunat in juru-ti, ca un far incadescent,
Tot ce e inteligenta, suflet mare si talent.

Te salut, oras de basme, cu conturii iluzorii,
Strajuit de sapte dealuri incarcate de podgorii!
Te salut, oras gradina cu castanii tai feerici,
Si cu turnurile tale- si cu cincizeci de biserici-
Bland oras de odinioara, melancolic si tacut,
Unde fiecare piatra ne vorbeste de trecut,
Unde vechea stralucire ingropata in pergamente,
Se ridica mai curata din pioase monumente
Ce-n sclipirea diminetii despre alte vremi vorbesc:
Cetatuia…Trei Ierarhii…Sfintul Neculai Domnesc…
Te salut, oras al pacii, al poesiei si-al iubirii,
Unde se intrec in gratii fetele cu trandafirii,
Unde primavara cerul e albastru ca cicoarea
Si din fiece ograda liliacu’si ploua floarea
Peste ziduri invechite , peste garduri, la rascruci…
Tu, oras cu arzatoare si gingase duduci,
Care-au mostenit in zimbet ca si’n tremurul de gene
Frumusetea legendara a femeii moldovene!

Te salut, oras politic, unde vezi la Primarie
Un primar ce vrea sa plece, pe cind sapte vor sa vie!
Te salut, oras romantic, inzestrat cu’n Abator.
Cu o Baie comunala si…c’un Strand racoritor
Unde se prajeste’n soare, pe nisip intinsa-alene,
Frumusetea legendara a femeii moldovene!
Unde vine sa se scalde orice piele napirlita!
Unde poti vedea conturul unei doamne de elita
Cu tricou lipit de coapse si cu toate alea goale,
Ceia ce costa pe vremuri o multime de parale!

Te salut cu toata stima, biet oras cu gura arsa
Unde apa se opreste cand Siretul se revarsa
Unde-n fiecare curte sta la panda o cismea
Gata sa se dea la tine dac-o zgandaresti cumva
Sa te umple de vreo boala, ori sa te nenoroceasca
Ori de febra tifoida ori de tuse magareasca.
Te salut, oras poetic, plin de visuri si de soapte,
Unde seara ies pe strada pasarelele de noapte
Sa propage abstinenta si s-o raspindeasca’n tara,
Dupa cum le porunceste noua lege sanitara!

Unde scolile sunt pline de scolari cu cas la gura
Care vin de dimineata si se pun pe-nvatatura
Iar cand ies pe poarta scolii cu cerneala unsi pe bot,
Dupa fiecare baba isi scot limbile de-un cot
Unde cu hambare pline, mor de foame agricultorii
Intre cele 7 dealuri incarcate cu istorii
Iar pensionarii bietii n-au nici grau pentru coliva
De cand s-a iscat in lume, pacostea acreditiva.
Unde, chiar acolo-n centru, e un zid pe langa care
Nimenea nu trece ziua in amiaza mare
Fara ca sa-si aminteasca, ca-i dator sa se opreasca
Sa-i aduca un omagiu dupa datina obstesca
Unde mustele-s deprinse, la restaurant sa vie
Sa manance cu clientii din aceiasi farfurie
Te salut, oras arhaic, plin de suveniruri sfinte!
Te salut cu toata stima, te salut si …n’am cuvinte!

Te salut...

L-am descoperit târziu, abia după ce am împlinit 25 de ani și mi-am dat seama că literatura „minoră” e și ea bună la ceva. De fapt, e literatură ce a scris omul ăsta? Probabil că-i doar Topârceanu. Nu știu, dar îmi place.

...si nici astea nu-mi plac

http://www.evz.ro/detalii/stiri/adrian-marino-super-spionul-roman-in-occident-893632.html

Nici o trimitere clară la arhive. Nici o posibilitate de verificare. Mai mult, nici o „turnătorie” dezvăluită. Amatorism, rea voință, scandal. „Dinescianism” intelectual . Cam asta e.

De ce nu-mi plac înjurăturile publicistice

- pentru că, dacă prin anii 1990 erau rare și omul care le folosea putea face măcar apel la „originalitate”, acum țin de locul comun

-pentru că atacul la persoană și libera exprimare nu sunt unul și același lucru; pare un truism, dar mai toți publiciștii „buruienoși” invocă, atunci când li se fac reproșuri, tocmai principiul de mai sus. Atâta îți trebuie să te iei de bălăriile d-lor: te trezești pe loc „retrograd”, dacă nu emul al lui Ceașcă

-pentru că atacurile care depășesc un anumit grad de violență verbală și care aduc în discuție chestiuni personale nu sunt, așa cum încearcă să le prezinte mânuitorii lor, probe de curaj. Dimpotrivă, ele maschează, aproape fără excepție, lipsa de argumente. Mai mult, atunci când „ținta” este o persoană „publică”, ea este de multe ori pusă a priori în inferioritate, pur și simplu pentru că anumite detalii din biografia sa sunt binecunoscute; adesea însă, nu același lucru se întâmplă cu „agresorul”. Și asta se cheamă lașitate

-pentru că, de cele mai multe ori, nu pot fi confirmate; și astfel se întrețin în opinia publică disprețul cras față de adevăr, conspiraționismul și alte „vicii fondatoare” ale civilizației autohtone

-pentru că înjurătura stimulează confuzia genurilor: presa cotidiană se confundă cu presa de scandal, presa specializată cu presa cotidiană, proza cu toate trei etc.

-pentru că îmi par dezgustătoare

-pentru că, adesea, înjurătura publică este ipocrită; protagoniștii „atrag atenția” desființându-se reciproc, după care îi vezi împreună, cât se poate de relaxați, la crâșmă sau pe stradă sau la mai știu eu ce „ma(i)n-i(n)festări” mai mult sau mai puțin culturale. Dacă îi întrebi fățiș ce se întâmplă, îți răspund că polemica e una, iar „relația personală” - alta. Și au, în principiu, dreptate. Doar că „dreptatea” lor se oprește odată cu polemica. Una e să îți exprimi un dezacord (fie cât de profund) - asta se cheamă polemică - și alta să desființezi. Nu poți sta la masă cu un om pe care l-ai calificat drept „nulitate”. Pentru că acei asemănători se adună...

Asta-i faină

„Bietul Iași e un copil părăsit. Sbârcit prematur de suferinți și umiliri. Și mut.”

N. N. Tonitza, 1938

La bună revenire!

Dl. Liviu Antonesei a inaugurat, de curând, o rubrică în "Observator cultural". Una, promite d-sa, orientată spre literatură şi alte asemenea frumoase şi de folos pierderi de vreme. Nu pot decât saluta faptul, cu atât mai mult cu cât (după cum afirmă chiar dl. Antonesei în "introducere") politica a fost domeniul de care s-a ocupat cu precădere în ultimul timp. Dar politica, astăzi, nu este pentru personalităţi ca d-sa; analistul trebuie să aibă deocamdată stomacul tare, să nu hrănească nici un fel de idealuri şi, dacă se poate, nici un fel de idei :). Cetatea noastră nu îşi exilează poeţii, dar îi anihilează (moral) fără multă vorbă. Îndrăznesc să afirm că dacă dl. Liviu Antonesei va abandona cu totul preocupările de acest gen nimeni nu va avea mult pierdut; în schimb, revenirea sa către locurile de care l-au îndepărtat, încet, anticomunismul şi "candorile" postcomuniste ne este tuturor folositoare.

Uneori, cultura este o "fabrică de iluzii". Alteori, dimpotrivă, ea reprezintă sfârşitul iluziilor.

Hristos a înviat!

O aiureală

Când mă uit la ce e în jur devin „optimist”. Ajung să nu mă mai întristez pentru o absurditate în plus, ci să mă bucur pentru una în minus...

Foarte distractiv

De fiecare dată când parcurg articolele d-lui Mircea Cărtărescu mă distrez teribil. Nu învăț nimic, altfel: ca publicist, omul e pe altă lungime de undă în raport cu realitatea. Aiureli și truisme scrise mediocru - la asta se rezumă contribuția pe care o aduce jurnalisticii. În schimb, are o candoare care îmi dă sentimente aproape duioase. Mai ales când scrie aberații. Cum ar fi: „Cum nu prea se publicau [pe vremuri...] nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina.” Înțeleg de aici că bietul don era un fel de mister Bean al modernității timpurii. Se simțea omul melancolic, lua cărțoaia lui Cervantes și se pornea pe un râs... Dacă scriam eu așa o prostie, probabil că oaspeții rătăciți pe blog m-ar fi acuzat de cinism. Dacă o scrie dl. Cărtărescu se cheamă altfel. Să-i spunem neglijență.

Mai departe. „Sunt oare scriitorii de azi mai proşti decât cei de atunci? Ar fi ciudat ca talentul să fie apanajul doar al unor epoci. Din câteva mii de scriitori români care trăiesc azi, câteva sute sunt buni şi foarte buni. Unii extraordinari.” Mă bucur că dl. Cărtărescu a identificat atâtea mari talente autohtone. Probabil că, luând o clipă în serios afirmația, am descoperi la noi mai mulți scriitori de valoare decât în toate țările Europei Centrale și de Est la un loc. În cu totul altă ordine de idei, fraza îmi amintește de exaltarea patriotic-literară de pe la jumătatea secolului al XIX-lea (cea ridiculizată atât de crunt de Maiorescu). Și îmi mai aduce aminte de un alt gen de exaltare, mai recentă. De care autorul se delimiteză, furios (și formal), ori de câte ori are ocazia.

În fine: „Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii.” Foarte adevărat. Dar tocmai de aici răsare o problemă a literaturii române contemporane. Să ia oricine nu scrierile clasicilor, ci ale unor scriitorași de mâna a doua „din vremi”, ale începătorilor pașoptiști și chiar „prepașoptiști” etc. Și să vadă acolo (chiar dacă uneori numai sporadic) mostre de limbă. Tocmai exprimarea, bogăția terminologică și semantică, surprizele lingvistice ale literaturii mai vechi nu le mai regăsim în surogatul pe care, din păcate, ni-l oferă majoritatea poeților „sub patruzeci de ani” (nu toți!). Nu s-a schimbat numai lumea, s-a schimbat și literatura. Publicul nu e o adunătură de dobitoci care să înghită orice le „plasează” criticii. Sună urât, o știu, dar publicul are partea lui de dreptate.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889235/SENATUL-EVZ-Lumea-cartii-se-scufunda/

Dezbatere

O polemică interesantă i-a opus zilele trecute pe d-nii Lucian Dan Teodorovici (scriitor, scenarist) și Andrei Gorzo (critic de film). Îmi permit să o popularizez aici pentru că opune, după părerea mea, nu doar opinii diferite, ci două perspective divergente (și „avizate”!) asupra vieții culturale și asupra relațiilor interumane în general.

http://www.teodorovici.ro/2010/02/20/un-raspuns-pentru-andrei-gorzo/

http://www.teodorovici.ro/2010/02/22/o-explicatie-mai-clara/

Logică

Înaintea alegerilor, o parte a presei se străduia (preluând necritic un clișeu electoral) să îl prezinte pe contracandidatul PSD-ist al d-lui Băsescu în contururile unui „restaurator al comunismului”,ale unei „fantoșe a lui Iliescu” ș. a. m. d. Lucru neadevărat după modesta mea opinie: să ne gândim doar la „contrele” pe care dl. Geoană a trebuit să le îndure de la „tătuca”. Între ele, cea mai gravă a fost, desigur, porecla fără de care stângaciul inginer-diplomat-om politic ar fi ajuns aproape fără obstacole președintele României (reflectați, nu am spus vorbă mare!).

Acum, aceleași ziare (și, foarte probabil, aceeași „analiști”) se întorc împotriva d-lui Ponta cu același tip de argumente. Zugrăvirea acestuia ca un „interpus” al „vechii gărzi”, al bolșevicilor nepocăiți are, oricum, mult mai multe șanse să se plieze realității. Dar nu asta e problema. Ci incompetența dialectică stupefiantă pe care alăturarea celor două imagini o arată. Pentru că, în aceste condiții, nu au mai existat nici fracțiuni socialiste, nici grupuri de interese divergente, nici măcar alegeri interne. Ilici a candidat împotriva lui însuși și s-a bătut singur. Concluzie mai ușor de acceptat, din păcate, în unele cazuri, decât un minim efort de gândire sau o solicitare a demodatului bun simț...

Peisaj pictat în ceai

Iar despre o carte. De data e un autor mai nou: Milorad Pavic. Și un roman. Cu una dintre cele mai faine construcții pe care le-am întâlnit până acum. În stilul lui Italo Calvino (pentru cine nu îl cunoaște, „tăticul” experimentelor spectaculoase în materie de proză) și desfășurat pe multe planuri. Atât de multe încât sunt dificil de recapitulat (darămite de enumerat). Devenirea personală se întâlnește aici cu aceea familială, totul contopindu-se într-un fel de istorie romanțată ermetic a Serbiei (țara de unde e Pavic). Ca și cum nu ar fi de ajuns, pe lângă aceste trăsături moniste, se suprapune dualismul: de identitate, de gen etc.

Scriitura cărții (așa cum reiese din traducere) e una lirică și oarecum lăbărțată. Ea răspunde construcției prin același fast: amestecă (de multe ori contrastant) mai multe tipuri de limbaj, de la cel mai ezoteric la cel mai neaoș. Ornate cu oleacă de patetism, care le dă și mai multă tensiune.

Cât despre final...pot doar să spun că e unul dintre cele mai reușite din câte mi-a fost dat să văd. Doar unul comparabil (strict sub aspectul valorii) îmi vine în minte: cel al „Războiului sfârșitului lumii” de Llosa. Cartea chiar merită citită. Dacă o puteți găsi, încercați. Cel puțin dacă vă plac proza luxuriantă, realismul magic și alte chestiuni asemenea.

Lăsați odată aiurelile!

Tot a propos de 24 ianuarie. Doar că de data asta mă iau de Primăria Iași. Cu inițiativa ei privind declararea zilei cu pricina ca „sărbătoare națională”. Nimic nou: asemenea idei se vehiculează în orașul ăsta nefericit de aproape 150 de ani. E o compensație simbolică, o recunoaștere platonică fără nici un fel de valență practică a faptului că „România s-a născut la Iași”. O cantonare penibilă în aceleași clișee naționaliste care niciodată nu ne-au adus nimic bun. Nu de accese politicianiste avem nevoie: dimpotrivă, avem nevoie de o recuperare (atât cât se poate) a identității locale și regionale, de recuperarea unui echilibru rupt (în mod păgubos), de mai multă vreme, în favoarea atașamentului național. Și, mai ales, avem nevoie de realizări practice. Gropile din oraș, taxele stupide, pseudo-proiectele culturale, lipsa de perspectivă în chestiuni cum ar fi economia ori administrația nu vor fi niciodată compensate prin accese de sentimentalism ieftin și mereu perdant.

Foarte fain

O deschidere de ediție în „Ziarul de Iași” pe tema „micii Uniri”. Așa cum trebuie. Cu o singură precizare: lăsați în pace anul 1859. Problema e 1862.

http://www.ziaruldeiasi.ro/local/istoria-nespusa-a-zilei-unirii~ni63dr

Cântarea României

Săptămâna trecută, revista „Observator Cultural” a realizat, pe baza votului a 12 critici de film, topul cinematografic al anului 2009. Mai mult sau mai puțin surprinzător, pe primul loc a apărut „Polițist, adj.”

Trecând peste alte introduceri, îndrăznesc să afirm că nu trebuie să fii un geniu pentru a-ți da seama că ăla e un film plicticos. În maniera lui Antonioni, dar neavând nici pe departe substanța care, la regretatul italian, te salvează de căscat. E un film lungit, tras și întins ca să ocupe aproape două ore (după părerea mea 55 de minute ar fi fost mai mult decât suficiente). Un film lipsit de autenticitate, în care secția de poliție nu are nimic în comun cu o secție de poliție, „filajul” e ridicol (după părerea mea și cel mai prost urmărit s-ar prinde că e luat în vizor dacă un polițist ar proceda ca acela din film), iar Vasluiul nu e Vaslui. O peliculă bântuită de ipocrita sobrietate a cinematografului românesc actual, vizibilă atât în „minimalism” (alt nume pentru lipsa cronică de idei și soluții regizorale), cât și în atitudinea crispată a personajelor (care parcă tot timpul mănâncă ceva stricat). În fine, unul, printre multe...

Filmulețul are și calități: conflictul („postmodern”, conturat mai ales între om și limbaj), câteva cadre bune, câteva replici. Se pare că e suficient (și abia aici intervine, de fapt, problema) pentru ca, în evaluarea celor 12 critici furioși, „Polițist, adj.” să devină cel mai reușit film al anului trecut. Nu insist asupra motivelor practice ale acestui debordant patriotism. Tot ce pot spune însă este că dacă simțul exacerbat al coteriei artistice, lauda cu taxă inversă, abdicarea totală de la simțul critic se vor perpetua înseamnă nu doar că filmul românesc va rămâne blocat în manierism, în satisfacția obeză de sine. Ci și că triumfalismul, protocronismul și alți vechi amici și-au regăsit, în fine, locul. În sala de cinema, la proiecția de gală.

http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Top-Ten-2009-Top-Three-2010-(I)*articleID_23039-articles_details.html

Ce autori uităm!

Citesc o selecție din „Memoriile de dincolo de mormânt” ale contelui de Chateaubriand. E abia a doua oară când mă apropii de lucrările lui. Prima carte citită a fost „Atala” (în adolescență). Nu pot spune că mi-a displăcut sau că mi s-ar fi părut genială. „Memoriile”, în schimb, îmi depășesc toate așteptările. Mostre de stil care iau ce e mai bun din clasicism, din romantism, din toată experiența livrescă pe care o putuse autorul acumula. Frază curată și clară, sarcasm, imprecație, analiză, într-o armonie a construcției aproape neverosimilă în atâtea contrarii. Nimic din imaginea grotesc deformată a autorului: sentimentalism licean, melancolie bolnavă, afectare. Dimpotrivă, în „Memorii” am găsit una dintre cele mai „masculine” scriituri ale epocii, mai degrabă în linia lui Voltaire (pe alocuri) decât a „preromanticului” Rousseau (pe care Chateaubriand îl ironizează, de altfel, crâncen).

Ideatic, surpriza e și mai mare. Intuiții fenomenale (raportul parșiv secularizare socială-dictatură, revoluția ca spectacol) pe care a doua jumătate a secolului XX le-a redescoperit (sau, pur și simplu, reiterat) cu mult succes. Un conservatorism „deschis” (care îmbină, spre exemplu, legitimismul strict cu apărarea încăpățânată a libertății de expresie) dă o notă tonică textului (în pofida frecventelor accese de pesimism). O gândire nonconformistă (omul e certat și cu Vechiul Regim, și cu Revoluția, și cu Napoleon, și cu Restaurația, și cu Monarhia din iulie) și pe alocuri cam necruțătoare. Chateaubriand e „vechi”, dar de actualitate: l-aș recomanda scriitorilor fără scriitură, politicienilor fără doctrină, intelectualilor „dreptaci” hrăniți cu precădere din Foucault și Școala de la Frankfurt, dacă, hélas!:), mi-aș face vreo iluzie că ar putea prinde ceva de la el. Așa, nu pot să îl recomand decât cititorilor onești, plictisiți și amatori de literatură bună. Celor mulți dezorientați.

François-René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormânt, traducere, studiu introductiv, cronologie și note de Marina Vazaca, Editura Albatros, 2002.

Petiție

La inițiativa d-lor Vladimir Tismăneanu și Mihail Neamțu a apărut pe internet o petiție cerând eliberarea dizidentului chinez Liu Xiaobo, care a fost închis pentru 11 ani deoarece a avut curajul să promoveze drepturile civice în lagărul acela imens din răsărit. Eu zic că merită semnată: nu că ar putea avea vreun efect practic imediat, dar măcar să știe omul că nu e singur (pentru că o să afle cumva, mai devreme sau mai târziu) și autoritățile comuniste că nu își pot face de cap chiar cum vor ele, în aplauzele lumii libere indiferente, terifiate, admirative sau „corecte politic”.
Pentru a semna petiția, accesați link-ul: http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Dezgustatorii

Dupa ceva timp, „Evenimentul Zilei” recidiveaza cu niste articole despre moldoveni. Bineinteles, mizerabile, asa cum se pare ca d-nii din numita redactie ne considera si pe noi. Pline de toate stereotipurile posibile si imposibile, pe care, chipurile, le „combat”, dar intr-un limbaj care suna a confirmare. Si asta fara sa trebuiasca sa citesti prea mult printre randuri.
Faptul invocat nu dovedeste decat ca e foarte usor sa scrii despre ceea ce nu cunosti. Uneori, mai rau, ajungi sa te injuri, fara sa iti dai seama, pe tine insuti. E ca si cum m-as apuca eu sa-mi fac o rubricuta pe blog in care sa tin dizertatii savante despre „prostii de banateni” (din care nu am cunoscut nici unul in viata mea) sau despre „degeneratii de ardeleni” (taica-meu fiind ardelean :). Sau chiar sa mai trag cate un „moarte miticilor”! (din astia am intalnit destui si nu mi-a placut nici unul, dar nu pot generaliza). Oricum, sunt sigur ca pepiniera de imbelicili, oportunisti, sau, pur si simplu...scurti de minte de la noi, convinsi ca „intelepciunea vine din sud” vor lua foarte in serios materialele amintite. Ca e foarte frumos sa iti flagelezi apartenenta (etnica, regionala, confesionala, s. a. m. d.), doar-doar o sa reusesti sa gasesti vinovatul pentru propriile esecuri. Sau, invers, sa te mandresti cu ea pentru ca fara asta ai ramane, pur si simplu, un om de nimic... Lipsa de demnitate (individuala, nu de alt gen) are si ea nevoie de refulari. La fel ca frustrarea, fasolea (:]), dragostea si dezgustul...
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/881923/Reportaj-in-trenul-foamei-VIDEO-/
http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/882069/Cu-moldovenii-ardelenii-si-oltenii-la-analize/

Broaște și melci

Citesc cu uimire comentariile d-lor Cristian Preda și Sever Voinescu la desemnarea d-lui Honorius Prigoană drept candidat pentru Cameră. D-lor cer reformă in PDL, promovare pe criterii de competență, nu de „origine sănătoasă și dosar” etc. Păi, oameni buni, când v-ați înscris în gruparea d-lui Băsescu dădeați impresia că intrați într-un partid reformator, nu în unul de reformat. În plus, nu știu cum acela care a înghițit broaște și alte lighioane se mai poate strâmba la un simplu melc...