miercuri, 23 decembrie 2009
joi, 19 noiembrie 2009
O eroare
Am gresit atunci cand am am scris, recent, scurtele observatii cu privire la d-nii Platon si Hurduzeu. Si aceasta din doua puncte de vedere. Mai intai, mi-am permis sa atac anumite opinii ale d-lor plecand de la premisa unei puternice afinitati de natura doctrinara pe care materialele citite pana atunci ma lasau sa o presupun. Fara aceasta impresie m-as fi abtinut cu siguranta, pentru ca blogul nu e, in nici un caz, un spatiu potrivit pentru polemicile vaste pe care le presupune disecarea unor paradigme fundamental diferite. Ei bine, eroare. Cu toata seria lunga de pareri comune (indeosebi critice) exista intre noi o deosebire fundamentala: cea dintre moderati si radicali, de care m-am convins citindu-le cartea aparuta anul trecut (A treia forta: Romania profunda, Logos, Bucuresti, 2008). Este foarte greu sa aduci in discutie, de pe pozitii puternic ancorate in (neplacuta) realitate imediata opinii maximaliste, tinzand uneori (asa cum se intampla cu distibutismul) la proiecte vaste de reforma (sau inginerie) sociala. E greu ca un crestin (fara denominatie confesionala precisa) cu totul strain de nationalism sa „rezolve” in cateva randuri problema ortodoxiei nationale, asa cum o vad autorii. As putea scrie despre lucrarea amintita o recenzie avand cel putin jumatate din marimea sa (adica pe la vreo 175 de pagini): dar nu e, din pacate, nici timpul si nici locul potrivit pentru aceasta.
In al doilea rand, d-nii Platon si Hurduzeu nu sunt, nici pe departe, printre „prioritatile” mele polemice. Nu numai din pricina puternicei coincidente care se manifesta (doar) la anumite nivele intre pozitia d-lor si felul meu de a vedea lucrurile, ci si pentru ca ultimul lucru pe care il urmaresc este adeziunea (fie ea si indirecta sau involuntara) la „versiunile oficiale” corecte politic si incorecte moral. Mai mult, am avut impresia ca, atacand (chiar de pe pozitii cu o vizibilitate minima) doi oameni indiscutabil curajosi, care isi sustin cu seninatate opiniile atat de „deranjante”, am facut un gest lipsit de eleganta. Asadar, cu scuzele de rigoare fata de cei care mi-au citit (plictisiti :]) postararea anterioara pe aceasta tema, ca si fata de cei care au facut obiectul acestui inutil demers, ma retrag, gandindu-ma daca sa o elimin sau nu de pe blog...
In al doilea rand, d-nii Platon si Hurduzeu nu sunt, nici pe departe, printre „prioritatile” mele polemice. Nu numai din pricina puternicei coincidente care se manifesta (doar) la anumite nivele intre pozitia d-lor si felul meu de a vedea lucrurile, ci si pentru ca ultimul lucru pe care il urmaresc este adeziunea (fie ea si indirecta sau involuntara) la „versiunile oficiale” corecte politic si incorecte moral. Mai mult, am avut impresia ca, atacand (chiar de pe pozitii cu o vizibilitate minima) doi oameni indiscutabil curajosi, care isi sustin cu seninatate opiniile atat de „deranjante”, am facut un gest lipsit de eleganta. Asadar, cu scuzele de rigoare fata de cei care mi-au citit (plictisiti :]) postararea anterioara pe aceasta tema, ca si fata de cei care au facut obiectul acestui inutil demers, ma retrag, gandindu-ma daca sa o elimin sau nu de pe blog...
marți, 22 septembrie 2009
Istorica inapoiere a presedintilor
In ultimii 20 de ani (orice s-ar zice!) societatea romaneasca s-a schimbat imens. Si asta de la nivelul consumului (mult mai bogat si diversificat) pana la cel mental. Paranoia conspirationista s-a mai calmat; nu mai auzi peste tot vorbindu-se de „unguri”, de „mosieri” sau de mai stiu eu ce fantasme. Cel putin in urbanul mare, exista o diversitate reala a opiniilor, a atitudinilor etc. In lipsa unor vicii traditionale (autoritarism, intoleranta, indiferenta) ar fi putut aparea (oroare!) chiar si o dezbatere reala.
Unul dintre principalele impedimente in calea unei schimbari mai profunde la scara macro este insa teribilul retard al comportamentelor politice, la nivelul elitei. Voi lua in discutie exemplele a doi presedinti: Ilici si actualul. Si asta pentru ca dl. Constantinescu este, din acest punct de vedere, un caz mai complex si, in orice caz, mai greu de incadrat.
„Stapanul cucuvelelor” a fost un politician de tip stalinist, sovietic, pliat pe o Romanie in tranzitie. La fel ca politrucii anilor 1940-1950, era extrem de infeudat discursului uvrierist. Pornit impotriva „burjuilor”, a „mosierilor”, a oricui mirosea a dusman de clasa, Ilici nu a ezitat, la fel ca predecesorii sai directi (Groza si Dej) sa regizeze scene de „manie proletara” (vezi evenimentele din iunie 1990). In acelasi timp, obedienta sa fata de Moscova era totala. Tratatul semnat cu URSS, in primul mandat, este foarte elocvent din acest punct de vedere. De asemenea, „reformismul” iliescian isi avea originile in anii 1980; mai degraba decat un proiect politic propriu, el era o parafrazare a transformarilor care aveau loc in URSS, odata cu regimul Andropov-Gorbaciov. De altfel, prabusirea aliatului de la Rasarit a insemnat si inceputul declinului prezentei active a „zambaretului” in politica. Daca in timpul guvernarii Vacaroiu rolul sau a fost inca unul deloc neglijabil, in timpul lui Nastase el se reducea mai degraba la manevre de culise si la iesiri senile despre „impozite de 80%”.
Toate aceste caracteristici tin de mediul in care fostul presedinte s-a format: aparatul de partid al „perioadei Dej”. Nici dl. Basescu nu face insa, din acest punct de vedere, exceptie. Doar ca d-sa datoreaza mult mai mult, din acest punct de vedere, indoctrinarii scolilor militare ceausiste. Pentru ca dl. Basescu este, din mai toate punctele de vedere, un lider de tendinta national-comunista intr-o epoca pe care, din lipsa unui termen mai bun, o numim „posttranzitie”. Si d-sa are o problema cu „dusmanii de clasa”: doar ca acum se cheama „oligarhi”. Intr-o mai mare masura insa, actualul sef al statului e preocupat de infierarea „inamicilor tarii” (vezi recenta iesire in acest sens); care, intamplator, se cam suprapun peste cei ai d-sale (pentru ca, normal, denigrarea presedintelui inseamna denigrarea statului, iar acesta stim bine, e tot aia cu tara). Cam cu aceeasi frazeologie nationalista legitima si Ceausescu reprimarea d-lui Goma si a altor (putini) oponenti. Mai mult: spre deosebire de predecesorul sau, dl. Basescu are o accentuata propensiune spre formarea unei camarile, in care propria familie joaca un rol important. Si in ceea ce priveste politica externa, asemanarea cu defunctul dictaror este frapanta: a rupt-o brutal cu rusii (numai ca, spre deosebire de Ceausescu, nu avea nici un motiv serios sa o faca, nici macar de ordin personal) si s-a apropiat in tromba de americani. Apoi a intervenit (cel putin pentru moment) deteriorarea: doar ca de data asta s-a petrecut brusc si, aparent, tot fara vreo ratiune speciala.
Oricat nu ne-ar placea sa o admitem, depindem in mare masura de politicieni. Impietrirea lor in tarele unei istorii nefericite nu ne poate decat ingrijora. Mie unuia nu imi ramane insa, deocamdata (in lipsa unor solutii imediate), decat o intrebare: vor ajunge cei de la varful puterii, in anii 2010, macar la nivelul anilor 1990? Vom vedea...
Unul dintre principalele impedimente in calea unei schimbari mai profunde la scara macro este insa teribilul retard al comportamentelor politice, la nivelul elitei. Voi lua in discutie exemplele a doi presedinti: Ilici si actualul. Si asta pentru ca dl. Constantinescu este, din acest punct de vedere, un caz mai complex si, in orice caz, mai greu de incadrat.
„Stapanul cucuvelelor” a fost un politician de tip stalinist, sovietic, pliat pe o Romanie in tranzitie. La fel ca politrucii anilor 1940-1950, era extrem de infeudat discursului uvrierist. Pornit impotriva „burjuilor”, a „mosierilor”, a oricui mirosea a dusman de clasa, Ilici nu a ezitat, la fel ca predecesorii sai directi (Groza si Dej) sa regizeze scene de „manie proletara” (vezi evenimentele din iunie 1990). In acelasi timp, obedienta sa fata de Moscova era totala. Tratatul semnat cu URSS, in primul mandat, este foarte elocvent din acest punct de vedere. De asemenea, „reformismul” iliescian isi avea originile in anii 1980; mai degraba decat un proiect politic propriu, el era o parafrazare a transformarilor care aveau loc in URSS, odata cu regimul Andropov-Gorbaciov. De altfel, prabusirea aliatului de la Rasarit a insemnat si inceputul declinului prezentei active a „zambaretului” in politica. Daca in timpul guvernarii Vacaroiu rolul sau a fost inca unul deloc neglijabil, in timpul lui Nastase el se reducea mai degraba la manevre de culise si la iesiri senile despre „impozite de 80%”.
Toate aceste caracteristici tin de mediul in care fostul presedinte s-a format: aparatul de partid al „perioadei Dej”. Nici dl. Basescu nu face insa, din acest punct de vedere, exceptie. Doar ca d-sa datoreaza mult mai mult, din acest punct de vedere, indoctrinarii scolilor militare ceausiste. Pentru ca dl. Basescu este, din mai toate punctele de vedere, un lider de tendinta national-comunista intr-o epoca pe care, din lipsa unui termen mai bun, o numim „posttranzitie”. Si d-sa are o problema cu „dusmanii de clasa”: doar ca acum se cheama „oligarhi”. Intr-o mai mare masura insa, actualul sef al statului e preocupat de infierarea „inamicilor tarii” (vezi recenta iesire in acest sens); care, intamplator, se cam suprapun peste cei ai d-sale (pentru ca, normal, denigrarea presedintelui inseamna denigrarea statului, iar acesta stim bine, e tot aia cu tara). Cam cu aceeasi frazeologie nationalista legitima si Ceausescu reprimarea d-lui Goma si a altor (putini) oponenti. Mai mult: spre deosebire de predecesorul sau, dl. Basescu are o accentuata propensiune spre formarea unei camarile, in care propria familie joaca un rol important. Si in ceea ce priveste politica externa, asemanarea cu defunctul dictaror este frapanta: a rupt-o brutal cu rusii (numai ca, spre deosebire de Ceausescu, nu avea nici un motiv serios sa o faca, nici macar de ordin personal) si s-a apropiat in tromba de americani. Apoi a intervenit (cel putin pentru moment) deteriorarea: doar ca de data asta s-a petrecut brusc si, aparent, tot fara vreo ratiune speciala.
Oricat nu ne-ar placea sa o admitem, depindem in mare masura de politicieni. Impietrirea lor in tarele unei istorii nefericite nu ne poate decat ingrijora. Mie unuia nu imi ramane insa, deocamdata (in lipsa unor solutii imediate), decat o intrebare: vor ajunge cei de la varful puterii, in anii 2010, macar la nivelul anilor 1990? Vom vedea...
miercuri, 16 septembrie 2009
Articol...
...super fain in „Ziarul de Iasi”. Scris de dl. Radu Parpauta. Avand in vedere ca alte articole pe care d-sa le-a publicat in ultimul timp nu mi-au placut deloc, asta a fost o surpriza mare. E cel mai bun editorial pe teme literare pe care l-am citit... de nu stiu cand.
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/scriitorimea-romana-si-oana-zavoranu~ni5p4n
http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/scriitorimea-romana-si-oana-zavoranu~ni5p4n
duminică, 30 august 2009
Neintelegerea
Parcurg, in fine, volumul II al „Jurnalului de scriitor”, de Dostoievski. Unul dintre laitmotivele acestuia este sinuciderea. Autorul ajunge la concluzia (rezonabila) ca aceasta este, in mare masura, efectul pierderii credintei in vesnicie. Ca omul nu se poate impaca pana la capat cu efemeritatea; odata ce o accepta, viata isi pierde intelesul. Dostoievski isi imaginase, de altfel, si un personaj aflat intr-o atare situatie: Kirilov, din „Demonii”. Paginile din „Jurnal” pot fi foarte usor citite ca o „descifrare” a acestuia, realizata chiar de autor.
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...
Pana aici, toate bune. Dar mi-am adus aminte, subit, cam in ce fel il interpreta Albert Camus pe Kirilov (pare-mi-se, in „Omul revoltat”). Filosoful francez se opintea sa faca din el un soi de erou al „razvratirii metafizice” (in stilul bolovanos camusian aceasta numai ca nu se citea ca un fel de „munca socialista”).Pur si simplu nimic din ceea ce dorise Dostoievski sa arate nu se mai regasea. Absurdul nu isi gasea argumente: el contraataca parsiv, asimiland, confiscand „arma” adversarului pentru a o manipula in propriul folos. Ca sa vezi ce poate ajunge scrierea unui crestin ortodox riguros pe mainile unui existentialist (de stanga). Ideea este ca, in acest context, zau ca nu iti vine sa mai scrii nimic. Nu de alta, dar s-ar putea sa te citeasca pana la urma cineva. Si comunicarea intre noi este atat de slaba si, uneori, atat de fatis distorsionata, ca s-ar putea sa iti para rau ca ai scris. Asta, bineinteles, daca mai apuci sa vezi interpretarea celuilalt. Si pentru ca, fara voie, ba chiar cu toata bunavointa, sa ajungi girantul unei prostii (sau pur si simplu al unui lucru cu care nu esti de acord) nu trebuie sa fii neaparat Dostoievski...
duminică, 23 august 2009
Din nou despre d-nii Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu
Da, mi s-a acrit si de astia. Mai intai citesc un editorial al celui dintai, in „Ziarul de Iasi”. Foarte bine scris, ca de obicei. Cu o mica problema; autorul se rafuia, cu patos, cu ideea ca natiunile ar fi un produs al epocii moderne. Si mai exemplifica si cu Marc Bloch (mare istoric francez din perioada interbelica). Dar nu preciza, sau poate nu stia, ca Bloch vorbeste, in cartea sa „Societatea medievala” despre „natiuni” ca acea bavareza (nu germana!). Mai pe romaneste, ca in referirile la premodernitate termenul de natiune trebuie folosit in cu totul alt inteles decat cel actual. Ca se poate vorbi cel mult de „origini” medievale ale natiunilor moderne (asta daca esti primordialist). Sau macar ca e vorba de o chestiunea discutabilă. Prin aroganta pseudo-stiutoare izbutesti sa convingi lumea ca nu cunosti chestiunea nici cat cunosc altii componenta chimica a mancarii pentru pisici... Si nu e nimic daca nu stii; poti chiar sa-ti dai cu parerea, dar nu cu agresivitatea unei autoritati.
Despre dl. Hurduzeu...pot sa spun doar ca a publicat, in „Convorbiri literare” (numarul pe luna iulie) traducerea unui articol al unui profesor texan, John Medaille. Autorul injura teribil capitalismul, pe care il considera un rau moral. Banuiesc, desigur, ca traducatorul isi asuma, in mare parte macar, opiniile exprimate acolo. Am doar doua comentarii:
1) daca pe criticii de stanga ai capitalismului pot macar incerca sa ii inteleg, cei de dreapta imi dau fiori pe sira spinarii
2) nu foloseste nimanui la nimic o atitudine ca aceea exprimata in articolul despre care vorbesc: grandilocventa, moralista (adica lipsita de orice pragmatism) si fara solutii
Sincer...imi pare rau.
Despre dl. Hurduzeu...pot sa spun doar ca a publicat, in „Convorbiri literare” (numarul pe luna iulie) traducerea unui articol al unui profesor texan, John Medaille. Autorul injura teribil capitalismul, pe care il considera un rau moral. Banuiesc, desigur, ca traducatorul isi asuma, in mare parte macar, opiniile exprimate acolo. Am doar doua comentarii:
1) daca pe criticii de stanga ai capitalismului pot macar incerca sa ii inteleg, cei de dreapta imi dau fiori pe sira spinarii
2) nu foloseste nimanui la nimic o atitudine ca aceea exprimata in articolul despre care vorbesc: grandilocventa, moralista (adica lipsita de orice pragmatism) si fara solutii
Sincer...imi pare rau.
duminică, 16 august 2009
Un material frumos...
...pe blogul d-lui Adrian Cioflanca. Despre dl. (rector?) Bondrea de la Spiru Haret si dosarul sau de cadre. Urmat de cateva detalii biografice direct din arhiva CC al PCR. Merita citit.
Adresa: http://adriancioflanca.blogspot.com/2009/08/dosarul-de-cadre-al-lui-aurelian.html
Adresa: http://adriancioflanca.blogspot.com/2009/08/dosarul-de-cadre-al-lui-aurelian.html
Hazliu
Imi place, zau, politica trustului d-lui Vantu din ultimul timp. L-au lasat pe dl. Nistorescu sa "epureze" toata redactia de la "Cotidianul", dar le permit celor indepartati sa-si tina blogurile afisate pe site. Asa nici nu mai stii ce ziar citesti; da` injuraturi gasesti si de o parte, si de cealalta. Presa, dom`ne...
sâmbătă, 6 iunie 2009
Ce iaste dreapta?
Ma refer, bineinteles, la mai vechea mea nelamurire: intelectualul roman de dreapta. M-am tot intrebat cum l-am putea categorisi. Ca si dreapta, vezi bine, are multe curente, orientari, etc. Si e greu sa nu te apropii de una sau de alta.
Pe rand, acum. Ma opresc mai intai asupra dreptei "liberale", "corporatiste", mai mult sau mai putin in traditia lui von Mises. Si descopar ca nici un corifeu al dreptei autohtone nu are ce cauta aici. Pur si simplu pentru ca preocuparile economice trec, la "conservatorii" nostri, undeva de la locul patru in jos. In "Evenimentul Zilei" de mai ieri, d-na Rodica Culcer se plangea ca un prim ministru de dreapta e dezinteresat de politica economica pe care d-sa ar considera-o adiacenta respectivei orientari. Nu-i nimic: la fel sunt si intelectualii. In afara de putinii economisti care s-ar putea impune ca "voci" autorizate si care nu sunt luati in seama.
Economia e grea si, in plus, nu s-a numarat niciodata printre prioritatile romanului... Ei, asta e. Atunci poate ca avem o dreapta crestina sau social-conservatoare. Care nu pune accent pe material, ci pe valorile traditionale. Foarte frumos. Dar nici asta nu exista la noi. Si o spun doar ca sa nu acuz "dreapta" de dublu limbaj. Pentru ca nici un editor apartinand dreptei crestine din State, spre exemplu, nu l-ar publica cu mare tam-tam pe Dan Brown. Nici un social-conservator nu ar cheltui o gramada de bani pentru a expune si promova plasticieni care fac din nihilismul axiologic centrul preocuparilor lor artistice si estetice. Si ma opresc.
Poate ca "dreapta" e preocupata cu precadere de aspecte politice si constitutionale. De aceea l-a luat ca model pe Charles de Gaulle si vrea sistem semiprezidential de tip francez. Omitand insa cateva aspecte: ca nu suntem in razboi (ca Franta in 1958), ca nu avem o viata intelectuala dominata de extrema stanga (vremurile acela s-au dus de mult, din fericire), ca dl. Basescu nu e de Gaulle si, mai ales, ca bonapartism de dreapta nu s-a vazut pe nicaieri. Bonapartismul (in sensul sau populist si plebiscitar) poate fi cel mult socialist. Asta daca nu cumva, intr-un sublim act de protocronie, nu ne apucam noi sa scoatem la lumina si asa ceva...
Despre mai stiu eu ce doctrine, cum ar fi neoconservatorismul, nu mai vorbesc prea mult. Ajunge sa spun doar ca aceia care ar visa asa ceva in Romania s-ar afla intr-o grava eroare. Curentul in cauza e preocupat, din pacate, cu precadere de politica externa. Bineinteles, americana. Si nu are ce cauta, chiar adaptata, decat in ograda unei mari puteri.
Mai ramane anticomunismul. Desi unii ar spune ca si aici se cam manifesta dublul limbaj. Dar chiar trecand peste asta, tot intram intr-o dilema (destul de veche). Pentru ca anticomunismul nu e monopolul dreptei. Nu defineste pe nimeni ca fiind "de dreapta". Anarhistii haituiti in Rusia si Spania pentru ca se opuneau bolsevicilor si, mai apoi, stalisnismului, revizionistii francezi din anii `70, o mare parte a democratilor americani actuali nu au fost si nu sunt deloc de dreapta. Si totusi nimeni nu le poate contesta anticomunismul. In plus, nimeni nu se poate limita intr-o negatie. Fie si pentru ca atunci cand reminiscentele comuniste ar deveni neglijabile, acelasi lucru s-ar intampla si cu adversarii lor. Asta daca acestia nu ar gasi de cuviinta sa prelungeasca peste masura lupta anticomunista si sa dezlantuie vanatoarea de vrajitoare.
...si nu imi mai ramane decat sa spun, dupa un clasic: "Dreapta-i ce-i langa stanga...si vitavercea!" Sau, dupa un clasic in viata, "care este..."
Pe rand, acum. Ma opresc mai intai asupra dreptei "liberale", "corporatiste", mai mult sau mai putin in traditia lui von Mises. Si descopar ca nici un corifeu al dreptei autohtone nu are ce cauta aici. Pur si simplu pentru ca preocuparile economice trec, la "conservatorii" nostri, undeva de la locul patru in jos. In "Evenimentul Zilei" de mai ieri, d-na Rodica Culcer se plangea ca un prim ministru de dreapta e dezinteresat de politica economica pe care d-sa ar considera-o adiacenta respectivei orientari. Nu-i nimic: la fel sunt si intelectualii. In afara de putinii economisti care s-ar putea impune ca "voci" autorizate si care nu sunt luati in seama.
Economia e grea si, in plus, nu s-a numarat niciodata printre prioritatile romanului... Ei, asta e. Atunci poate ca avem o dreapta crestina sau social-conservatoare. Care nu pune accent pe material, ci pe valorile traditionale. Foarte frumos. Dar nici asta nu exista la noi. Si o spun doar ca sa nu acuz "dreapta" de dublu limbaj. Pentru ca nici un editor apartinand dreptei crestine din State, spre exemplu, nu l-ar publica cu mare tam-tam pe Dan Brown. Nici un social-conservator nu ar cheltui o gramada de bani pentru a expune si promova plasticieni care fac din nihilismul axiologic centrul preocuparilor lor artistice si estetice. Si ma opresc.
Poate ca "dreapta" e preocupata cu precadere de aspecte politice si constitutionale. De aceea l-a luat ca model pe Charles de Gaulle si vrea sistem semiprezidential de tip francez. Omitand insa cateva aspecte: ca nu suntem in razboi (ca Franta in 1958), ca nu avem o viata intelectuala dominata de extrema stanga (vremurile acela s-au dus de mult, din fericire), ca dl. Basescu nu e de Gaulle si, mai ales, ca bonapartism de dreapta nu s-a vazut pe nicaieri. Bonapartismul (in sensul sau populist si plebiscitar) poate fi cel mult socialist. Asta daca nu cumva, intr-un sublim act de protocronie, nu ne apucam noi sa scoatem la lumina si asa ceva...
Despre mai stiu eu ce doctrine, cum ar fi neoconservatorismul, nu mai vorbesc prea mult. Ajunge sa spun doar ca aceia care ar visa asa ceva in Romania s-ar afla intr-o grava eroare. Curentul in cauza e preocupat, din pacate, cu precadere de politica externa. Bineinteles, americana. Si nu are ce cauta, chiar adaptata, decat in ograda unei mari puteri.
Mai ramane anticomunismul. Desi unii ar spune ca si aici se cam manifesta dublul limbaj. Dar chiar trecand peste asta, tot intram intr-o dilema (destul de veche). Pentru ca anticomunismul nu e monopolul dreptei. Nu defineste pe nimeni ca fiind "de dreapta". Anarhistii haituiti in Rusia si Spania pentru ca se opuneau bolsevicilor si, mai apoi, stalisnismului, revizionistii francezi din anii `70, o mare parte a democratilor americani actuali nu au fost si nu sunt deloc de dreapta. Si totusi nimeni nu le poate contesta anticomunismul. In plus, nimeni nu se poate limita intr-o negatie. Fie si pentru ca atunci cand reminiscentele comuniste ar deveni neglijabile, acelasi lucru s-ar intampla si cu adversarii lor. Asta daca acestia nu ar gasi de cuviinta sa prelungeasca peste masura lupta anticomunista si sa dezlantuie vanatoarea de vrajitoare.
...si nu imi mai ramane decat sa spun, dupa un clasic: "Dreapta-i ce-i langa stanga...si vitavercea!" Sau, dupa un clasic in viata, "care este..."
vineri, 5 iunie 2009
Despre (ne)rusine
Ce mi-a fost dat sa vad pe Copou... Mai precis, la afisierul Muzeului Literaturii Romane. Paunescu s-a plictisit, se pare, de politica, si va veni, pe 19 iunie, sa scurme pe la Casa Pogor, la prelectiunile Junimii. Asta ma face, pentru prima oara dupa mult timp, sa-mi cam plece pamantul de sub picioare. Si daca nu as scrie, aproape fara sa-l recitesc, aproape fara sa mai fiu atent la stil, articolul asta, mi s-ar parea ca tacerea mea varsa, nu sange, cum vroiam sa scriu initial, ci patetice laturi...
Prelectiunile au fost initiate, pe la jumatatea anilor 1860, de o "gherila" culturala care se chema "Junimea" si care avea sa cuprinda, in scurt timp, cam tot ce era mai bun (sau, macar, mai putin ridicol) prin literele si stiintele autohtone. Acum cativa ani, "Muzeul Literaturii Romane" a reluat, simbolic, prelectiunile, si s-a descurcat onorabil. A reusit sa aduca destule nume, s-a scris prin presa, etc. Nu s-au facut de ras; toata lumea era constienta ca nu e vorba de o repetare a gloriei de secol XIX, dar macar li se aducea celor de atunci nu un omagiu (pe care l-ar fi luat in ras), ci un salut scurt, nepretentios, decent. In iunie 2009 li se arunca insa doar o batjocura groasa in obraz. Ca la altceva nu ma poate duce cu gandul o asemenea asociere (cel mult, m-ar mai putea trimite la o indigestie).
Mi-l si inchipui pe maestrul omagiilor (ca tot vorbeam de ele mai sus) dregandu-si vocea si improvizand stihuri rau parfumate despre Maiorescu, Eminescu, si mai stiu eu cine: oameni cu care, implicit, se va identifica simbolic. Face frevcent chestia asta de cand nu mai e obligat de cu totul speciala sa moralitate sa-l apropie pe Ceausescu de toti eroii nationali. Ceausescu nu mai exista, fizic, Paunescu insa a ramas, si i-a confiscat rolul. Mi-l imaginez, iarasi, filosofand, intr-o betie de vorbe (nu spun cuvinte!) pe teme patriotarde de care Maiorescu a ras atat. Si peste toate rasunand probabil ultimul lucru care va ramane nemaculat dupa trecerea zgomotoasa si urat mirositoare, talanga lui Pogor...
P. S. Un banc tinzand sa devina realitate. Asta ca sa mai destind tonul cam sumbru al articolului. E vorba despre "Junimea", totusi :).
Cica Paunescu se plimba, trist, prin Copou. Ajunge el langa BCU si aude o voce indepartata, venind parca din maruntaiele taranii:
-Paunescu... Paunescu...!
-Cine ma striga?
-Eu...Eminescu...(Pesemne la aparitia sa statuia din Fundatie prinsese glas).
-Vai, maestre, ce surpriza...sunt coplesit... Ce mai faceti...?
-Bine...bine...Tu ce mai faci?
-Rau...sunt cu un picior in groapa...
-Si cu celalalt...mai scrii, mai scrii...?
Prelectiunile au fost initiate, pe la jumatatea anilor 1860, de o "gherila" culturala care se chema "Junimea" si care avea sa cuprinda, in scurt timp, cam tot ce era mai bun (sau, macar, mai putin ridicol) prin literele si stiintele autohtone. Acum cativa ani, "Muzeul Literaturii Romane" a reluat, simbolic, prelectiunile, si s-a descurcat onorabil. A reusit sa aduca destule nume, s-a scris prin presa, etc. Nu s-au facut de ras; toata lumea era constienta ca nu e vorba de o repetare a gloriei de secol XIX, dar macar li se aducea celor de atunci nu un omagiu (pe care l-ar fi luat in ras), ci un salut scurt, nepretentios, decent. In iunie 2009 li se arunca insa doar o batjocura groasa in obraz. Ca la altceva nu ma poate duce cu gandul o asemenea asociere (cel mult, m-ar mai putea trimite la o indigestie).
Mi-l si inchipui pe maestrul omagiilor (ca tot vorbeam de ele mai sus) dregandu-si vocea si improvizand stihuri rau parfumate despre Maiorescu, Eminescu, si mai stiu eu cine: oameni cu care, implicit, se va identifica simbolic. Face frevcent chestia asta de cand nu mai e obligat de cu totul speciala sa moralitate sa-l apropie pe Ceausescu de toti eroii nationali. Ceausescu nu mai exista, fizic, Paunescu insa a ramas, si i-a confiscat rolul. Mi-l imaginez, iarasi, filosofand, intr-o betie de vorbe (nu spun cuvinte!) pe teme patriotarde de care Maiorescu a ras atat. Si peste toate rasunand probabil ultimul lucru care va ramane nemaculat dupa trecerea zgomotoasa si urat mirositoare, talanga lui Pogor...
P. S. Un banc tinzand sa devina realitate. Asta ca sa mai destind tonul cam sumbru al articolului. E vorba despre "Junimea", totusi :).
Cica Paunescu se plimba, trist, prin Copou. Ajunge el langa BCU si aude o voce indepartata, venind parca din maruntaiele taranii:
-Paunescu... Paunescu...!
-Cine ma striga?
-Eu...Eminescu...(Pesemne la aparitia sa statuia din Fundatie prinsese glas).
-Vai, maestre, ce surpriza...sunt coplesit... Ce mai faceti...?
-Bine...bine...Tu ce mai faci?
-Rau...sunt cu un picior in groapa...
-Si cu celalalt...mai scrii, mai scrii...?
vineri, 22 mai 2009
Felicitari!
Am onoarea de a anunta (dupa mai toata presa locala si nationala :]) un succes iesean la Cannes. Ioan Antoci a castigat premiul Krzysztof Kieslowski pentru cel mai bun scenariu din Europa Centrala si de Est. Textul sau se numeste "Cainele Japonez" si a mai primit, anul trecut, la TIFF, premiul pentru cel mai bun scenariu de lung-metraj. Va recomand sa nu ratati filmul (atunci cand va aparea). Daca va fi pe masura scenariului (in linii mari, peste ce se scrie la ora actuala la noi) va iesi ceva interesant.
Bravo!
Bravo!
miercuri, 20 mai 2009
Tare de tot
Un articol din "Suplimentul de cultura" despre una dintre multele forme ale ticnelii contemporane. E foarte fain (mai putin faza despre codul de bare, inutila, in context). Il gasiti aici: http://www.supliment.polirom.ro/article.aspx?article=4938.
vineri, 15 mai 2009
Campanie, cica...
A inceput campania de vreo saptamana. La Iasi, in forta, cu d-nii Geoana, Vadim Tudor si Becali prezenti in aceeasi zi. Primul - ca sa mai emita niste aiureli solemne despre cum o sa ajunga Iasii capitala culturala europeana in 2012. Lucru care, chiar daca ar fi posibil, nu ar fi nici macar de dorit (nu de alta, dar mi s-ar parea o povara cam prea grea pentru d-l Nichita). Despre ceilalti doi politicieni prezenti nu e nevoie, sper, sa adaug nimic...
Si apoi? Afise. Putine, aproape inexistente, si destul de slabe. La PSD, staff-ul d-lui Catalin Ivan si-a dat in fine seama ca o imagine de Praslea printre merele de aur nu aduce voturi. L-a infatisat in consecinta pe singurul candidat iesean eligibil intr-o ipostaza mai sobra si cu un slogan decent: "Alege bine". Ar fi trebuit insa insistat si pe calitatea de "localnic" a candidatului, de care au profitat d-na Mihaela Popa si, mai ales, dl.Oprea la trecutele alegeri.
La PDL e jale, deocamdata. Au reusit performanta de a concepe afise sterse si obositoare in acelasi timp (la fel ca liberalii, sunt dezavantajati si de culoare). Nu am vazut deocamdata fotografii ale candidatilor, desi o poza reusita face mult mai mult decat un slogan. Mai ales cand e sub orice critica: "La bine si la greu." Imi aminteste de cel al taranistilor din 2000...
La PNL, ideea cu poza de grup (folosita pe larg de toate partidele, in orice fel de campanie) nu era rea. Dar au ramas cu ideea. Dl. Crin Antonescu arata ca o fantoma razbunatoare (fotografia ii scoate prea mult in relief paloarea naturala). Eurocandidatii din jurul sau trec in planul al doilea al fotografiei (din motive de alegeri prezidentiale) si astfel, in loc o salveze, ii dau o imagine parca scoasa din "Noaptea mortilor vii" (mai lipsea doar ca afisul sa fie alb-negru). PNL merge in campanie cu trei devize: "Aparam interesul tau in Europa" suna abrupt; s-ar fi putut lipsi de verb. "Bani pentru romani, bani europeni" s-ar putea sa fie eficient, dar mie personal imi repugna: prima parte a formulei poate trimite un observator al politicii romanesti cu gandul mai degraba la mita electorala. Si cum impactul, practic si teoretic, al "banilor europeni" e aproape zero, acel observator virtual risca sa ramana cu atat... Abia ultimul slogan e tare: "Europa liberala". Suna foarte bine si nu spune mai nimic.
Oricum, pana in prezent, campania imi lasa impresia ca partidele fac o serioasa (si inteleapta) economie de resurse. Atat logistice, cat si intelectuale. Urmata, probabil, de o economie de voturi pe masura.
Si apoi? Afise. Putine, aproape inexistente, si destul de slabe. La PSD, staff-ul d-lui Catalin Ivan si-a dat in fine seama ca o imagine de Praslea printre merele de aur nu aduce voturi. L-a infatisat in consecinta pe singurul candidat iesean eligibil intr-o ipostaza mai sobra si cu un slogan decent: "Alege bine". Ar fi trebuit insa insistat si pe calitatea de "localnic" a candidatului, de care au profitat d-na Mihaela Popa si, mai ales, dl.Oprea la trecutele alegeri.
La PDL e jale, deocamdata. Au reusit performanta de a concepe afise sterse si obositoare in acelasi timp (la fel ca liberalii, sunt dezavantajati si de culoare). Nu am vazut deocamdata fotografii ale candidatilor, desi o poza reusita face mult mai mult decat un slogan. Mai ales cand e sub orice critica: "La bine si la greu." Imi aminteste de cel al taranistilor din 2000...
La PNL, ideea cu poza de grup (folosita pe larg de toate partidele, in orice fel de campanie) nu era rea. Dar au ramas cu ideea. Dl. Crin Antonescu arata ca o fantoma razbunatoare (fotografia ii scoate prea mult in relief paloarea naturala). Eurocandidatii din jurul sau trec in planul al doilea al fotografiei (din motive de alegeri prezidentiale) si astfel, in loc o salveze, ii dau o imagine parca scoasa din "Noaptea mortilor vii" (mai lipsea doar ca afisul sa fie alb-negru). PNL merge in campanie cu trei devize: "Aparam interesul tau in Europa" suna abrupt; s-ar fi putut lipsi de verb. "Bani pentru romani, bani europeni" s-ar putea sa fie eficient, dar mie personal imi repugna: prima parte a formulei poate trimite un observator al politicii romanesti cu gandul mai degraba la mita electorala. Si cum impactul, practic si teoretic, al "banilor europeni" e aproape zero, acel observator virtual risca sa ramana cu atat... Abia ultimul slogan e tare: "Europa liberala". Suna foarte bine si nu spune mai nimic.
Oricum, pana in prezent, campania imi lasa impresia ca partidele fac o serioasa (si inteleapta) economie de resurse. Atat logistice, cat si intelectuale. Urmata, probabil, de o economie de voturi pe masura.
joi, 14 mai 2009
Provincialism
Guvernul pare sa ia in serios masurile de descentralizare pe care le-a anuntat inca de prin martie. In consecinta, presa a sarit in aer. Pe cei de la Bucuresti ii inteleg. E normal ca niste oameni care au impresia ca Romania se termina pe undeva prin judetul Ilfov, sau, in cel mai bun caz, ca nu se intinde decat la vest de ei, sa nu vada decat "baroni locali" peste tot. Ce mi se pare grav e ziaristii din tara vorbesc la fel.
Citeam azi, in "Ziarul de Iasi", un editorial. Autorul se vaita ca judetul nostru, "asistat" pana acum de guvern, e asa de subdezvoltat ca nu are resursele necesare ca sa se descurce singur. Bineinteles, nici un fel de cifra, nimic concret. Doar un cliseu preluat de la dl. senator Oprea si extrapolat. Nimic despre faptul ca, de multe ori, Iasii au dat mai mult decat au primit (in 2007, daca nu ma insel, au dat de vreo 30 de ori mai mult, un raport probabil nedepasit de vreun judet dupa `89). Nimic despre plasarea, de vreo doi ani, in primele 10 judete ca volum al contributiilor la bugetul de stat. Dar nu asta e problema. Nu e nici macar vorba de cifre si de economie. Ci de o mentalitate provinciala de caine batut din care o parte a opiniei publice locale si-a facut un reflex conditionat.
Inteleg accesele viscerale de antimoldovenism, care tin loc, in Romania, de political correctness. Probabil ca, odata cu emigrarea evreilor, trebuia gasit un substitut pentru traditionalul antisemitism mioritic (nu ca acesta ar fi disparut cu totul). Dar nu inteleg transferarea acestei epilepsii intelectuale catre insisi moldovenii si transformarea ei in ura de sine. Nu inteleg mentalitatea de populatie cucerita si nu tolerez un provincialism care se uita spre Bucuresti ca sovieticul spre tovarasul Stalin (care, nu e asa, a cultivat conceptul de "centralism democratic"). Dar fapt este ca pana nu ne debarasam de el (si de multe altele) nu avem ce cauta in mai sus de unde ne aflam. Pentru ca dezvoltarea, pe orice plan, e in primul rand o chestiune de mentalitate. Invinsii nu iau, de obicei, nimic.
Citeam azi, in "Ziarul de Iasi", un editorial. Autorul se vaita ca judetul nostru, "asistat" pana acum de guvern, e asa de subdezvoltat ca nu are resursele necesare ca sa se descurce singur. Bineinteles, nici un fel de cifra, nimic concret. Doar un cliseu preluat de la dl. senator Oprea si extrapolat. Nimic despre faptul ca, de multe ori, Iasii au dat mai mult decat au primit (in 2007, daca nu ma insel, au dat de vreo 30 de ori mai mult, un raport probabil nedepasit de vreun judet dupa `89). Nimic despre plasarea, de vreo doi ani, in primele 10 judete ca volum al contributiilor la bugetul de stat. Dar nu asta e problema. Nu e nici macar vorba de cifre si de economie. Ci de o mentalitate provinciala de caine batut din care o parte a opiniei publice locale si-a facut un reflex conditionat.
Inteleg accesele viscerale de antimoldovenism, care tin loc, in Romania, de political correctness. Probabil ca, odata cu emigrarea evreilor, trebuia gasit un substitut pentru traditionalul antisemitism mioritic (nu ca acesta ar fi disparut cu totul). Dar nu inteleg transferarea acestei epilepsii intelectuale catre insisi moldovenii si transformarea ei in ura de sine. Nu inteleg mentalitatea de populatie cucerita si nu tolerez un provincialism care se uita spre Bucuresti ca sovieticul spre tovarasul Stalin (care, nu e asa, a cultivat conceptul de "centralism democratic"). Dar fapt este ca pana nu ne debarasam de el (si de multe altele) nu avem ce cauta in mai sus de unde ne aflam. Pentru ca dezvoltarea, pe orice plan, e in primul rand o chestiune de mentalitate. Invinsii nu iau, de obicei, nimic.
luni, 11 mai 2009
Raspunsuri pentru Bogdan
Asta e un chestionar fain de pe blogul lui Bogdan Ghiurco (Io, blogofat al tarii Moldovei).
1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Dostoievski, Flaubert, Shakespeare.
2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Mai multe scrieri de Hoffmann, Goethe, Schiller. Unele in traduceri, altele in editii germane.
3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
Lara din Doctor Jivago.
4) Ce carte ai citit cel mai des?
Les Fleurs du mal de Baudelaire.
5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Winnetou de Karl May.
6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Furie de Salman Rushdie. Ceea ce arata ca nu am dat peste prea multe carti proaste:).
7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Zbor deasupra unui cuib de cuci. Abia anul trecut m-am invrednicit sa o citesc.
8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Biblia, pentru orice euro-american, indiferent de optiunile religioase. Fara crestinism nu se poate intelege nimic din cultura careia se zice ca ii apartinem.
9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Andrei Makine, pentru romanele din anii `90. Probabil ultimele monumente de limba si literatura franceza clasica.
10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Ispitirea Sfantului Anton de Flaubert. Desi nu prea vad regizorul capabil de asta. Doar Svankmajer si Gilliam, care se potrivesc insa numai stilistic. Nu si ideatic.
11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar.
Sincer sa fiu, nu prea imi aduc aminte visele :).
12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Alchimistul de Coelho. Care nu mi-a displacut total, de altfel.
13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Cursul de preistoria Romaniei de la facultate :).
14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Rusi.
15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton am citit prea putin, iar in Chaucer nu pot vedea nicicum un mare autor.
16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Cautarea inutila, atunci cand incerc sa dau peste lucruri foarte precise.
17) Care e romanul tău favorit?
Daca intr-o noapte de iarna un calator, de Italo Calvino.
18) Joci ceva?
Nu.
19) Povestiri scurte, schiţe?
Toate focurile, focul de Julio Cortazar si Povestiri din Petersburg de Gogol.
20) Non-ficţiune?
Ernst Junger, cu Jurnale pariziene.
21) Scriitorul favorit?
Shakespeare si Dostoievski. Nu pot face o ierarhie intre ei.
22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Imi vin in minte doimiisti, fracturisti si alte lighioane. Plus Cioran.
23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Biblia.
24) Şi… acum ce citeşti?
Bibliografie pentru doctorat. Atat, deocamdata.
1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecă?
Dostoievski, Flaubert, Shakespeare.
2) Din ce carte ai mai multe exemplare?
Mai multe scrieri de Hoffmann, Goethe, Schiller. Unele in traduceri, altele in editii germane.
3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?
Lara din Doctor Jivago.
4) Ce carte ai citit cel mai des?
Les Fleurs du mal de Baudelaire.
5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?
Winnetou de Karl May.
6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?
Furie de Salman Rushdie. Ceea ce arata ca nu am dat peste prea multe carti proaste:).
7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?
Zbor deasupra unui cuib de cuci. Abia anul trecut m-am invrednicit sa o citesc.
8) Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?
Biblia, pentru orice euro-american, indiferent de optiunile religioase. Fara crestinism nu se poate intelege nimic din cultura careia se zice ca ii apartinem.
9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?
Andrei Makine, pentru romanele din anii `90. Probabil ultimele monumente de limba si literatura franceza clasica.
10) Ce carte ţi-ar plăcea să vezi ecranizată?
Ispitirea Sfantului Anton de Flaubert. Desi nu prea vad regizorul capabil de asta. Doar Svankmajer si Gilliam, care se potrivesc insa numai stilistic. Nu si ideatic.
11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar.
Sincer sa fiu, nu prea imi aduc aminte visele :).
12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?
Alchimistul de Coelho. Care nu mi-a displacut total, de altfel.
13) Care e cartea cea mai dificilă pe care ai citit-o?
Cursul de preistoria Romaniei de la facultate :).
14) Preferi autorii francezi sau ruşi?
Rusi.
15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?
Shakespeare. Milton am citit prea putin, iar in Chaucer nu pot vedea nicicum un mare autor.
16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?
Cautarea inutila, atunci cand incerc sa dau peste lucruri foarte precise.
17) Care e romanul tău favorit?
Daca intr-o noapte de iarna un calator, de Italo Calvino.
18) Joci ceva?
Nu.
19) Povestiri scurte, schiţe?
Toate focurile, focul de Julio Cortazar si Povestiri din Petersburg de Gogol.
20) Non-ficţiune?
Ernst Junger, cu Jurnale pariziene.
21) Scriitorul favorit?
Shakespeare si Dostoievski. Nu pot face o ierarhie intre ei.
22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?
Imi vin in minte doimiisti, fracturisti si alte lighioane. Plus Cioran.
23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?
Biblia.
24) Şi… acum ce citeşti?
Bibliografie pentru doctorat. Atat, deocamdata.
vineri, 8 mai 2009
Un interviu tare...
...in "Cotidianul". Cu J. H. H. Weiler. Profesor de drept la New York si autorul unei carti despre Constitutia Europeana. Recomandat euroscepticilor. Nerecomandat idealistilor.
http://www.cotidianul.ro/j_h_h_weiler_n_pe_se_voteaza_cu_majoritati_la_ceausescu_asta_nu_i_democratie-83566.html
http://www.cotidianul.ro/j_h_h_weiler_n_pe_se_voteaza_cu_majoritati_la_ceausescu_asta_nu_i_democratie-83566.html
joi, 7 mai 2009
Dreapta intelectuala romaneasca
Ca tot omul cu vagi idei de centru dreapta, caut pe piata autohtona puncte de reper. Despre partide nu zic nimic: ar fi prea scurt si prea urat ce as avea de spus. Dar si daca ma uit la intelectuali incerc un fior cu iz de sperietura. Unde sa imi localizez afinitatile? Spre d-l Patapievici, care, dupa ce a trambitat ani de zile ideile dreptei "dure", promoveaza acum arta unei stangi cam tot la fel de pornite? Spre d-l Liiceanu, care are impresia ca Hegel + Heidegger + Noica = dreapta democratica? Spre d-l Adrian Paul Iliescu, elegant amestecator de conservatorism traditional si political correctness? Sau poate spre d-l Cristian Preda (baiat destept, nu zic ba), care confunda dreapta cu presedintia sau Parlamentul European? Despre d-l Traian Ungureanu nu mai zic nimic: m-am pronuntat mai demult in ceea ce il priveste. Cat despre d-l Tismaneanu, nu inteleg de ce unii comentatori il alatura dreptei, cand d-sa e un binestiut om de stanga.
Dintre toti "dreptacii" autohtoni, doar d-nii Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu imi lasa (din citite) impresia unei formatii conservatoare cat de cat autentice, solide. De amandoi insa ma desparte un element cu totul subiectiv. Nationalismul d-lor ma lasa rece (atunci cand nu ma agaseaza). Asa ca mai bine ma impac cu ideea ca, la noi, politica ramane oricum o chestiune avand prea putin de a face cu doctrinele. Ideile raman, in cel mai bun caz (si acesta cam rar, insa) subiect pentru dizertatii savante si placute lecturii.
Dintre toti "dreptacii" autohtoni, doar d-nii Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu imi lasa (din citite) impresia unei formatii conservatoare cat de cat autentice, solide. De amandoi insa ma desparte un element cu totul subiectiv. Nationalismul d-lor ma lasa rece (atunci cand nu ma agaseaza). Asa ca mai bine ma impac cu ideea ca, la noi, politica ramane oricum o chestiune avand prea putin de a face cu doctrinele. Ideile raman, in cel mai bun caz (si acesta cam rar, insa) subiect pentru dizertatii savante si placute lecturii.
marți, 28 aprilie 2009
Scuze...
...pentru raritatea postarilor. Sunt prins acum cu teza de doctorat. Voi mai scrie, insa mai rar.
joi, 9 aprilie 2009
"Lina mea Moldova lina..."
Zilele acestea Chisinaul pare in revolutie. Regimul retardat al d-lui Voronin ar putea sa nu mai aiba viata lunga. In acest context, unionismul e readus in discutie. Arborarea steagului Romaniei pe cladirile publice din capitala Basarabiei o spune destul de clar.
Nu pot, ca absolvent de Istorie, sa raman insensibil la asta. E greu sa nu te gandesti, din aceasta situatie, la Moldova lui Stefan cel Mare sau la perioada interbelica. Totusi, consider ca argumentele pragmatice trebuie sa prevaleze.
Basarabia e acum o tara subdezvoltata (cea mai saraca din Europa, spun unii). Criminalitatea e ridicata. Din punct de vedere etnic, desi populatia romanofona prevaleaza, ea e departe de a fi uniforma. Iar minoritarii rusi si ucraineni nu sunt maghiari... Ei ar putea deveni, realmente, o problema.
In plus, acel "teritoriu al nimanui" numit Transnistria complica si mai mult lucrurile. Din toate punctele de vedere, consturile reunificarii ar fi enorme, iar riscurile foarte mari.Mai mult, e foarte putin probabil ca Uniunea Europeana sa o accepte prea curand. Declaratia dubioasa (ca sa ma exprim eufemistic) a d-lui Javier Solana (ca partidele basarabene nu trebuie sa cedeze in fata "violentei") spune, din acest punct de vedere, destul de mult.
O Basarabie independenta fata de Rusia, stabila si fara comunisti la putere ar fi tot ce putem spera. Si chiar acest deziderat este, pe termen mediu, unul destul destul de dificil de realizat.
Nu pot, ca absolvent de Istorie, sa raman insensibil la asta. E greu sa nu te gandesti, din aceasta situatie, la Moldova lui Stefan cel Mare sau la perioada interbelica. Totusi, consider ca argumentele pragmatice trebuie sa prevaleze.
Basarabia e acum o tara subdezvoltata (cea mai saraca din Europa, spun unii). Criminalitatea e ridicata. Din punct de vedere etnic, desi populatia romanofona prevaleaza, ea e departe de a fi uniforma. Iar minoritarii rusi si ucraineni nu sunt maghiari... Ei ar putea deveni, realmente, o problema.
In plus, acel "teritoriu al nimanui" numit Transnistria complica si mai mult lucrurile. Din toate punctele de vedere, consturile reunificarii ar fi enorme, iar riscurile foarte mari.Mai mult, e foarte putin probabil ca Uniunea Europeana sa o accepte prea curand. Declaratia dubioasa (ca sa ma exprim eufemistic) a d-lui Javier Solana (ca partidele basarabene nu trebuie sa cedeze in fata "violentei") spune, din acest punct de vedere, destul de mult.
O Basarabie independenta fata de Rusia, stabila si fara comunisti la putere ar fi tot ce putem spera. Si chiar acest deziderat este, pe termen mediu, unul destul destul de dificil de realizat.
vineri, 27 martie 2009
Despre carti mai noi si idei mai vechi
Citesc acum cartea lui Ovidiu Hurduzeu, "Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley". E un amestec foarte interesant de doctrina politica, speculatie filosofica si aplecare teologica asupra lumii contemporane. Totul dintr-o perspectiva conservatoare, care valorifica preponderent arhetipuri premoderne, nostalgii si solidaritati traditionale. Si, ceea ce este mai important, propune anumite valori clare, fara sa se piarda in oportunisme sau sa faca prea mari concesii doctrinelor "la moda". El face praf postmodernismul, corectitudinea politica, saizecioptismul si tot ce inseamna conformism actual. Un singur lucru nu imi place, si anume ca omul insista sa imagineze valori "nationale" si sa spere in viabilitatea lor. Iar asta contrazice chiar particularismul, originalitatea la care dl. Hurduzeu declara ca tine. Pentru ca nationalismul e, prin definitie, uniformizant; fara teama de exagerare, as spune ca se numara printre premisele logice ale postmodernismului, cu diferenta majora ca acesta din urma se vrea "global", "universal", mai pe romaneste, se extinde de la un spatiu definit la unul nelimitat. In rest, o carte faina pentru oricine nu isi face un scop in viata din a actiona, trai, gandi "la fel cu toata lumea". Adica pentru oricine efortul psihic si intelectual de "a fi" mai are semnificatie.
joi, 26 martie 2009
Fenomenul Elena Basescu
Daca tot se bate moneda de atata timp pe chestia asta, m-am gandit sa scriu si eu cateva randuri. De ce fenomen? Pentru ca jurnalistii si (mai mult sau mai putin) analistii politici vorbesc despre mica Baseasca de parca ar fi un subiect mai tentant decat criza. Dupa parerea mea, nu sunt multe de spus. D-na Elena Basescu e, dupa cum a observat deja dl. Pavel Lucescu, un fenomen social. D-sa se regaseste destul de bine intr-un segment al populatiei Romaniei, usor identificabil prin formulele "pitipoance" si "cocalari". In al doilea rand insa, d-sa este prelungirea fireasca a unui model politic. Acelasi care, prin actorii implicati si printr-o mare parte a analistilor, a cautionat deja ascensiunea unor personaje ca Prigoana, Vanghelie, Udrea, Traian Ungureanu (il includ si pe d-sa in lista pentru ca atata fanatism politic piperat cu oportunism nu am mai intalnit decat la Vadim Tudor). Nu e, asadar, nimic anormal la d-na Elena Basescu. Ea e (din) Romania: cui ii place, sa o accepte asa cum este.
Ignorare
"Ziarul de Iasi" face, in ultimele doua zile, un mare rabat de cei doi consultanti politici ieseni retinuti abuziv la Chisinau. Pe buna dreptate, de altfel. E genul de afacere pentru care unele state ar fi in stare sa rupa relatiile diplomatice.
Problema e alta: in toata presa nationala cu vizibilitate nu am citit nici macar un singur rand despre intamplare. De vreun comunicat, sau de vreun alt gen de luare de pozitie a Ministerului de Externe roman nici nu mai vorbesc. Sper sa ma contrazica vreunul dintre cititorii mei si sa imi trimita un link. Pentru ca, in momentul asta, ma gandesc la un singur lucru: daca era vorba de doi bucuresteni, vreo doua zile nu s-ar fi vorbit decat despre asta. Fara sa se intreprinda, bineinteles,ceva serios; dar tot era mai bine decat nimic...
Problema e alta: in toata presa nationala cu vizibilitate nu am citit nici macar un singur rand despre intamplare. De vreun comunicat, sau de vreun alt gen de luare de pozitie a Ministerului de Externe roman nici nu mai vorbesc. Sper sa ma contrazica vreunul dintre cititorii mei si sa imi trimita un link. Pentru ca, in momentul asta, ma gandesc la un singur lucru: daca era vorba de doi bucuresteni, vreo doua zile nu s-ar fi vorbit decat despre asta. Fara sa se intreprinda, bineinteles,ceva serios; dar tot era mai bine decat nimic...
joi, 19 martie 2009
Anunt
Dupa cum probabil stiti, vremile par a-i permite d-lui presedinte al CJ, Constantin Simirad, sa-si faca de cap. D-sa vrea sa construiasca, in Copou, un sediu nou pentru institutia pe care o conduce. Asa, doar de vreo 10 milioane de euro. Dl. deputat Marius Spanu strange semnaturi pentru o petitie impotriva acestei idei nastrusnice. Petitia se gaseste la sediul PDL de pe Stefan, la cabinetul d-lui Spanu din Bulevardul Independentei (in spatele reprezentantei Toyota) si la mai multe puncte mobile. Dupa multi reprezentanti ai mass-media si ai societatii civile, ma invrednicesc si eu sa imi sfatuiesc putinii cititori sa semneze acea petitie. Pentru ca, daca nu ne ajutam singuri, altii nu ne vor ajuta. Si, daca nu facem nimic, nu avem dreptul sa ne plangem.
luni, 16 martie 2009
De ce imi convine autonomia Tinutului Secuiesc
-pentru ca secuii formeaza o majoritate compacta in acea regiune
-pentru ca au o vechime respectabila pe acolo (nu ca pentru mine ar conta argumente ca "vechime" sau "continuitate", dar foarte multi oameni le considera inca importante)
-pentru ca s-au bucurat, in trecut (pana tarziu, prin epoca moderna), de o autonomie care, s-ar parea, a lasat urme in memoria colectiva
-pentru ca autonomia nu e acelasi lucru cu separatismul
-pentru ca autonomia nu poate fi nici macar o etapa spre separare: Tinutul Secuiesc e in mijlocul Romaniei, iar separatismul nu e vazut cu ochi buni nicaieri in Europa
-pentru ca autoritatile romane nu au reusit sa ii convinga pe multi dintre secui nici macar sa invete romaneste
-pentru ca sunt moldovean, ceea ce inseamna ca traiesc intr-o regiune care a cunoscut "beneficiile" centralizarii cel putin la fel de mult ca Tinutul Secuiesc si, in consecinta, le pot intelege oarecum atitudinea
-pentru ca secuii isi doresc autonomia si pentru ca nu poti tine cu forta cateva sute de mii de oameni, la inceputul secolului XXI, intr-un sistem pe care ei il resping
-pentru ca au o vechime respectabila pe acolo (nu ca pentru mine ar conta argumente ca "vechime" sau "continuitate", dar foarte multi oameni le considera inca importante)
-pentru ca s-au bucurat, in trecut (pana tarziu, prin epoca moderna), de o autonomie care, s-ar parea, a lasat urme in memoria colectiva
-pentru ca autonomia nu e acelasi lucru cu separatismul
-pentru ca autonomia nu poate fi nici macar o etapa spre separare: Tinutul Secuiesc e in mijlocul Romaniei, iar separatismul nu e vazut cu ochi buni nicaieri in Europa
-pentru ca autoritatile romane nu au reusit sa ii convinga pe multi dintre secui nici macar sa invete romaneste
-pentru ca sunt moldovean, ceea ce inseamna ca traiesc intr-o regiune care a cunoscut "beneficiile" centralizarii cel putin la fel de mult ca Tinutul Secuiesc si, in consecinta, le pot intelege oarecum atitudinea
-pentru ca secuii isi doresc autonomia si pentru ca nu poti tine cu forta cateva sute de mii de oameni, la inceputul secolului XXI, intr-un sistem pe care ei il resping
miercuri, 11 martie 2009
Fara dezamagire, fara remuscari
Scriam, prin octombrie, un articol malitios, dar plin de aprecieri favorabile la adresa d-nei Irina Schrotter. Nu mi-am schimbat opiniile: ii apreciez in continuare talentul managerial, priza la public, luciditatea. Insa, din doua motive, figura d-sale nu mai prezinta interes.
Primul e intrarea oficiala in politica de partid. Adica in masina aceea de tocat din care putini ies intregi (si, in general, asta se intampla cu cei care au crescut in politica, nu cu cei care se trezesc dupa 20 de ani de democratie).
Al doilea e trecerea simbolica (si nu numai) de la "Iasi" la "Romania". D-na Schrotter a acceptat sustinerea PDL Neamt pentru o eventuala candidatura la europarlamentare. Nu insist asupra motivelor; sunt usor de banuit. Mai mult, d-sa si-a schimbat adresa blogului (din irinapentruiasi in irinapentruromania) si a eliminat din blogroll majoritatea iesenilor (altadata dominanti).
Si care e problema? as putea fi intrebat. Oare nu e preferabila o perspectiva generala, integratoare, nationala etc. uneia care promoveaza interese "insignifiante" cum ar fi acelea ale unei localitati? La noi, se pare ca asa e. Toata lumea se preocupa de probleme nationale, globale si metafizice si neglijeaza aproape cu totul strada, cartierul, orasul in care locuieste. Dar dupa aceea are pretentii si injura nediferentiat guvernul, parlamentul, primarul si proprii concetateni. Si isi vede in continuare de politica nationala pe care o absoarbe prin sticla televizorului; daca e intelectual, mai absoarbe si ceva teorii care suna bine. E ca si cum un om incapabil sa reproduca teorema lui Pitagora ar dori sa construiasca poduri.
In plus, e vorba de o chestiune subiectiva. Pentru mine, Iasul inseamna ceva. Iasul inseamna strada pe care locuiesc, Copoul, Buciumul, Rapa Galbena, palatul (in)culturii, gropile din asflat, trotuarele stricate, cainii comunitari, ciorile, prietenii si neprietenii, necunoscutii cu care, fara voia mea, am multe in comun. Romania, in schimb, nu inseamna nimic. E o abstractiune care depaseste, se pare, modesta mea inteligenta. Nu poti, intr-o tara de 22 de milioane, sa faci nici un fel de generalizare. Sau, cel, mult, poti sa vorbesti despre smenuri, manele si mici. Si inca vreo doua-trei sinonimii. Leon Volovici spunea ca poti recunoaste un iesean dupa mers. Nu stiu zau dupa ce poti recunoaste un roman...
Asa ca trecerea la "faza nationala" a d-nei Schrotter nu imi aduce decat o vaga ridicare din umeri. Si un blog mai putin in lista. Pe care il sterg fara dezamagire, fara remuscari, fara ura si partinire.
Primul e intrarea oficiala in politica de partid. Adica in masina aceea de tocat din care putini ies intregi (si, in general, asta se intampla cu cei care au crescut in politica, nu cu cei care se trezesc dupa 20 de ani de democratie).
Al doilea e trecerea simbolica (si nu numai) de la "Iasi" la "Romania". D-na Schrotter a acceptat sustinerea PDL Neamt pentru o eventuala candidatura la europarlamentare. Nu insist asupra motivelor; sunt usor de banuit. Mai mult, d-sa si-a schimbat adresa blogului (din irinapentruiasi in irinapentruromania) si a eliminat din blogroll majoritatea iesenilor (altadata dominanti).
Si care e problema? as putea fi intrebat. Oare nu e preferabila o perspectiva generala, integratoare, nationala etc. uneia care promoveaza interese "insignifiante" cum ar fi acelea ale unei localitati? La noi, se pare ca asa e. Toata lumea se preocupa de probleme nationale, globale si metafizice si neglijeaza aproape cu totul strada, cartierul, orasul in care locuieste. Dar dupa aceea are pretentii si injura nediferentiat guvernul, parlamentul, primarul si proprii concetateni. Si isi vede in continuare de politica nationala pe care o absoarbe prin sticla televizorului; daca e intelectual, mai absoarbe si ceva teorii care suna bine. E ca si cum un om incapabil sa reproduca teorema lui Pitagora ar dori sa construiasca poduri.
In plus, e vorba de o chestiune subiectiva. Pentru mine, Iasul inseamna ceva. Iasul inseamna strada pe care locuiesc, Copoul, Buciumul, Rapa Galbena, palatul (in)culturii, gropile din asflat, trotuarele stricate, cainii comunitari, ciorile, prietenii si neprietenii, necunoscutii cu care, fara voia mea, am multe in comun. Romania, in schimb, nu inseamna nimic. E o abstractiune care depaseste, se pare, modesta mea inteligenta. Nu poti, intr-o tara de 22 de milioane, sa faci nici un fel de generalizare. Sau, cel, mult, poti sa vorbesti despre smenuri, manele si mici. Si inca vreo doua-trei sinonimii. Leon Volovici spunea ca poti recunoaste un iesean dupa mers. Nu stiu zau dupa ce poti recunoaste un roman...
Asa ca trecerea la "faza nationala" a d-nei Schrotter nu imi aduce decat o vaga ridicare din umeri. Si un blog mai putin in lista. Pe care il sterg fara dezamagire, fara remuscari, fara ura si partinire.
Revin...
...dupa mai mult de 2 saptamani in care nu am avut internet. Si, cum, cafe-urile de profil, din ce in ce mai rare, de altfel, nu sunt tocmai spatiul propice pentru postari, nu am mai scris.
sâmbătă, 21 februarie 2009
Zvon de pe un blog
Mai precis, de pe blogul d-lui Florin Ghetau. Cica dl. Oprea ar avea de gand sa candideze din nou la europarlamentare. Aparent, nimic surprinzator. Schizoidia e deja, in politica romaneasca, o traditie. Dar dupa balba d-lui Adomnitei (cea cu marirea salariilor profesorilor) as incepe sa ma gandesc, daca zvonul ar fi adevarat, ca "epidemia" ar avea proportii mai mari la Iasi. Si as incepe sa ma gandesc serios la ce am votat.
Mai apare, ce e drept, inca o ipoteza. Ca dl. Oprea a infuriat pe careva. O alta caracteristica romaneasca este exilarea indezirabililor in locuri caldute si inutile. Spre exemplu, la Strasbourg.
Mai apare, ce e drept, inca o ipoteza. Ca dl. Oprea a infuriat pe careva. O alta caracteristica romaneasca este exilarea indezirabililor in locuri caldute si inutile. Spre exemplu, la Strasbourg.
miercuri, 18 februarie 2009
Happy Old Oscar
"Pentru mine, desemnarea celui mai slab film al anului e o chestiune de hazard: The Dark Knight, Slumdog Millionaire sau Wall-E. Acest trio celebreaza stapanirea pesimismului, ubicuitatea televiziunii si sfarsitul culturii."
Armond White, presedintele asociatiei criticilor de film din New York
Nu pot subscrie integral la afirmatia casanta a criticului (pur si simplu pentru ca nu am vazut toate cele trei filme). Totusi, analiza sa, prin caracteristicile pe care le atribuie cinematografiei actuale, e o chestiune care merita reflectie...
Armond White, presedintele asociatiei criticilor de film din New York
Nu pot subscrie integral la afirmatia casanta a criticului (pur si simplu pentru ca nu am vazut toate cele trei filme). Totusi, analiza sa, prin caracteristicile pe care le atribuie cinematografiei actuale, e o chestiune care merita reflectie...
miercuri, 11 februarie 2009
Din nou despre carti
Citeam ieri, in "Ziarul de Iasi", un articol interesant al d-lui Bogdan Cretu (critic literar si cadru didactic la universitatea "Cuza"). D-sa il ataca dur pe dl. Nicolae Manolescu sau, mai precis, "Istoria critica a literaturii romane", publicata recent de cunoscutul critic. Nu imi pot da cu parerea despre articol in ansamblu, pentru ca acolo este vorba despre un volum pe care nu il cunosc decat indirect. Mi-a atras insa atentia un paragraf (aproape de final) unde dl. Cretu ii reprosa d-lui Manolescu faptul ca a ramas cantonat in mentalitatea literara a anilor `60. Mie insa mi se pare ca un spectru larg al literaturii romane este in aceeasi situatie. Si nu ma refer aici la dl. Paunescu, ci chiar la "neo-beatnici", fracturisti si alti autori de acest gen, care prefera modele (onorabile, altfel) gen Kerouac sau Ginsberg care prindeau foarte bine acum 40-50 de ani. Mai ales in proza, o mare parte a tendintelor actuale, sau cel putin mai recente (diverse si contradictorii, de altfel) par a fi cu totul ignorate de multi autori tineri (nu generalizez!). Si atunci raman cu nelamurirea: de ce sa te mai miri de Manolescu?
marți, 3 februarie 2009
Din cliseele natiei: baron local
Asta e o sintagma pe care simpaticii ziaristi "da capitala" au ajuns sa o aplice, fara exceptie, oricarei persoane din structurile de conducere locale. Ca e Gheorghe Flutur, ca e Dragnea, ca e Gheorghe Stefan, ca e vorba despre un presedinte de CJ sau primar investit de 10 ani sau despre unul de-abia ales, eticheta se aplica invariabil. Am vazut-o si in dreptul numelui d-lui Dan Carlan, care nici macar nu a avut vreo functie in administatia ieseana, ci e doar presedinte de filiala.
Dupa parerea mea, utilizarea excesiva a formulei are doua explicatii. In primul rand, o extrapolare abuziva (si inconstienta) a sensului ei, care se referea, initial, doar la privilegiatii bugetului de pe vremea d-lui Nastase (cum a fost, spre exemplu, dl. Sechelariu) si la cei ale caror afaceri oneroase cu bani publici erau de notorietate. In al doilea rand, e vorba de ceva mai profund: si anume, oroarea de descentralizare prezenta in mentalul colectiv bucurestean. Si cum "ungurii" nu mai constituie acum o sperietoare suficienta pentru public si un mijloc de a-i intimida pe cei (putini) care vorbesc despre transfer de putere catre autoritatile locale, regionalizare ori (culmea!) federalizare, s-a gasit o alta marota, o alta fantasma, un alt bau-bau. Care trebuie sa taie oricui cheful de a contesta superioritatea bucuresteana, apriorica, imanenta, fatala si , pe deasupra, istorica, intemeiata, nu-i asa, de insusi Burebista...
Dupa parerea mea, utilizarea excesiva a formulei are doua explicatii. In primul rand, o extrapolare abuziva (si inconstienta) a sensului ei, care se referea, initial, doar la privilegiatii bugetului de pe vremea d-lui Nastase (cum a fost, spre exemplu, dl. Sechelariu) si la cei ale caror afaceri oneroase cu bani publici erau de notorietate. In al doilea rand, e vorba de ceva mai profund: si anume, oroarea de descentralizare prezenta in mentalul colectiv bucurestean. Si cum "ungurii" nu mai constituie acum o sperietoare suficienta pentru public si un mijloc de a-i intimida pe cei (putini) care vorbesc despre transfer de putere catre autoritatile locale, regionalizare ori (culmea!) federalizare, s-a gasit o alta marota, o alta fantasma, un alt bau-bau. Care trebuie sa taie oricui cheful de a contesta superioritatea bucuresteana, apriorica, imanenta, fatala si , pe deasupra, istorica, intemeiata, nu-i asa, de insusi Burebista...
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Pe aproape...
Spuneam, intr-o postare din decembrie, ca mi-as fi dorit ca dl. Nichita sa ajunga ministru (sa ne debarasam odata de d-sa). Uite ca, in schimb, a ajuns dl. Cosmin Coman (pana acum, director de strategii in Primaria Iasi) secretar de stat. In Ministerul Finantelor, pe relatia cu institutiile financiare internationale. Sa speram ca va avea mai mult succes in negocierile cu acestea decat cu formatiile pe care le-a adus sa concerteze la diverse sarbatori si comemorari locale. Altfel, imaginati-va cum ar arata un imprumut trecut pe playback, precum Boney M la 14 octombrie...
marți, 27 ianuarie 2009
"Oh, brave new world!"
Dintre toate distopiile, "Minunata lume noua" de Huxley e cea mai actuala. Si asta nu pentru ca exploreaza standardizarea sociala, centralizarea maniacala a puterii si informatiei, supravegherea in masa. Ci pentru ca reda foarte bine fericirea tampa. Aceea de care ne lovim zilnic in mass media, in carti, in filme, pe strada. Fericirea de supermarket; fericirea adevarului unic care incepe sa devina relativitatea. Fericirea de a fi "in rand cu lumea", de a nu avea alt scop in afara aceluia de a te purta, de a gandi, de a reactiona la fel cu altii, integrarea, excluderea diferentei ca pe un pericol social. Fericirea unei realitati unice, a unui mimetism care justifica orice tampenie. A semnului egal intre Dostoievski, Cervantes, un retardat de pe o strada oarecare si propriul eu; asta pentru ca traim intr-o lume care nu tolereaza discriminarea (in sensul disocierii, nu al excluderii). O lume care proscrie simtul critic; care nu spune ce e bine si ce e rau, pentru ca binele si raul sunt considerate lucruri subiective, fara a lua in seama faptul ca asta echivaleaza cu pierderea notiunilor de bine si rau. Iar cine le pierde e, inevitabil, dispus la orice.
Oh, brave new world!
Oh, brave new world!
vineri, 23 ianuarie 2009
24 ianuarie: sinuciderea festiva
Dupa cum se stie, la 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti. Dupa 3 ani, in 1862, toate institutiile importante erau mutate la Bucuresti. Ce a insemnat asta pentru Moldova, se stie poate mai putin, dar se poate rezuma usor: catastrofa.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.
Despre carti slabe, dar celebre
Sau, cel putin, supraevaluate. Mie imi vine in minte o lectura recenta, "Orbirea" lui Canetti. Plus "Furie" de Rushdie. Voi ce ati mai propune?
joi, 22 ianuarie 2009
Mania organizarii
E, si asta, specific romaneasca. Si provine, probabil, din complexele unei civilizatii care nu a stiut niciodata sa tina nimic in ordine. Un exemplu: noua organizare administrativa propusa de Comisia Prezidentiala. Care prevede ca numarul judetelor sa scada pana la 9-12. Bineinteles ca onorabilii membrii ai inaltului for citat nu se gandesc, avansand aceasta propunere, la lucruri foarte simple care, probabil, depasesc puterea de intelegere a unor oameni obisnuiti cu abstractiuni mai mult sau mai putin constitutionale. Cum ar fi, spre exemplu, ca unii oameni ar ajunge, in eventualitatea adoptarii propunerii, sa strabata sute de kilometri pentru un simplu dosar de fond funciar (simplu e un fel de a spune; in fapt, necesita mult stress, alergatura si cheltuiala). Nu se gandesc ca orase altfel nu lipsite de o anumita importanta fie economica, fie turistica, fie de alta natura, ar inceta sa fie resedinte de judet, ceea ce intr-un sistem ca al nostru (in care multe trec pe la prefectura si CJ) le-ar inchide multe oportunitati de dezvoltare. Nu iau in calcul nici macar infranstructura ingrozitoare, care face greu de administrat judetele chiar si in forma lor actuala. Dar pentru dl. Basescu si adunatura de carturari dimprejur nu conteaza decat reducerea, cu orice pret, a birocratiei. Sau, pur si simplu, schimbarea: organizarea ce te transforma, subit, in personaj istoric. Si asta tot cu orice pret si in dispretul cel mai cras fata de oameni si de lucrurile de care acestia au nevoie. Dar si asta e o trasatura nationala, nu-i asa?
duminică, 18 ianuarie 2009
Ce cautam noi acolo?
Relatia dintre Uniunea Europeana si statele membre pare, din ce in ce mai mult, una reciproc dezavantajoasa. In cazul Romaniei, lucrurile sunt destul de clare. De o parte (UE), reglementari impuse fara posibilitate de nuantare, intre care unele absurde in sine, altele pur si simplu nepotrivite pentru o tara semi-bananiera. De cealalta (Romania), o sursa de probleme: cetateni romani dubiosi care circula liberi si sperie continentul, o politica externa obtuza, cantonata intr-o atitudine proamericana dusa pana la absurd, o subdezvoltare care a dat Europei mai degraba un consumator decat un partener viabil.
Cu toate acestea, este cert ca fara apropierea de UE, Romania nu ar fi decat o tara izolata, saraca si in care s-ar fi instaurat, inca din regretabilele vremi ale d-lui Nastase, o dictatura mai mult sau mai putin mascata. Solutia ideala era, poate, in aceste conditii, un parteneriat pe termen lung cu Uniunea Europeana, care sa includa o anumita libertate de miscare pentru cetatenii romani in spatiul comercial si desfiintarea partiala a barierelor vamale, totul in schimbul unei dure monitorizari a justitiei si a politicului care sa le garanteze europenilor stabilitatea in aceasta zona. Si aceasta monitorizare ar fi cu atat mai necesara cu cat fraudele electorale mai mult sau mai putin vizibile si incercarile ambitioase de a "prezidentializa" o tara abia iesita din comunism arata ca Romania e departe de o democratie matura, sau macar cat de cat viabila.
Cu toate acestea, este cert ca fara apropierea de UE, Romania nu ar fi decat o tara izolata, saraca si in care s-ar fi instaurat, inca din regretabilele vremi ale d-lui Nastase, o dictatura mai mult sau mai putin mascata. Solutia ideala era, poate, in aceste conditii, un parteneriat pe termen lung cu Uniunea Europeana, care sa includa o anumita libertate de miscare pentru cetatenii romani in spatiul comercial si desfiintarea partiala a barierelor vamale, totul in schimbul unei dure monitorizari a justitiei si a politicului care sa le garanteze europenilor stabilitatea in aceasta zona. Si aceasta monitorizare ar fi cu atat mai necesara cu cat fraudele electorale mai mult sau mai putin vizibile si incercarile ambitioase de a "prezidentializa" o tara abia iesita din comunism arata ca Romania e departe de o democratie matura, sau macar cat de cat viabila.
joi, 15 ianuarie 2009
Florin Lazarescu...
...si-a facut, din decembrie, blog, pe langa vechiul "jurnal intim". Daca va intereseaza, il gasiti in lista mea. Mie mi se pare o pagina simpatica a unui autor valoros.
miercuri, 14 ianuarie 2009
Filmul romanesc: cateva opinii
Dupa ce ani de zile nu s-a vorbit nimic despre cinematografia autohtona, acum se tot consuma paraie de cerneala si inteligenta (mai mult sau mai putin "artificiala"). Intr-adevar, filmul romanesc a gasit solutia ideala pentru a se impune. Un cinematograf ieftin din toate punctele de vedere: fara bani si fara idei. Minimalist (pentru ca minimalismul nu doar rezolva problemele de buget, dar ascunde foarte bine lipsa talentului, a culturii cinematografice sau chiar generale), complet necomercial (vanzarea buna ar fi fost, totusi, o calitate) si...premiat. Dar daca dezastre precum The Departed au luat Oscarul pentru cel mai bun film, asta nu poate mira pe nimeni. Oricum, filme fara sare si piper apreciate la superlativ au mai fost, dupa cum au existat regizori mari de tot care nu s-au ales cu nici o distinctie semnificativa cat au trait. Problema, in aceste conditii, ramane una singura: distorsionarea gustului public. Oameni "cu pretentii", dar care oricum nu se omorau dupa filmele bune, incep sa considere pseudorealismul, regia care consta doar intr-un aparat de filmat plimbat de colo-colo, jocul actoricesc de multe ori fals si teatral drept singurele maniere legitime de exprimare cinematografica. Dar, nu-i asa, asta se grefeaza foarte bine pe traditia nationala, in care superficialitatea a fost intotdeauna ridicata la rang de arta. Poate singura arta cu care ne putem, de altfel, mandri...
miercuri, 7 ianuarie 2009
De ce nimeni nu da doi bani pe tineri
In a doua guvernare Tariceanu, salariile bugetarilor au fost aproape inghetate, in schimb pensiile s-au marit spectaculos. Actualul guvern are in continuare grija de pensionari, pe cand bugetarii, desi (macar teoretic) productivi sunt lasati deoparte pe motiv de criza. Si exemplele ar putea continua, atat la nivel central, cat si local. Aceasta politica ii afecteaza in primul rand pe tineri, fara grade, fara vechime, care raman uneori cu remuneratii ridicole. Bineinteles ca, indirect, ea afecteaza intreg aparatul birocratic: slaba salarizare stimuleaza, printre altele, o cultura a incompetentei care se perpetueaza, precum "Miorita", facand abstractie de generatii.
De ce se intampla asta? Pentru ca tinerii nu catadicsesc sa iasa la vot. Nici un politician lucid nu se poate preocupa de o categorie de la care nu are nimic de asteptat. Departe de a fi niste republicani din Roma antica, preocupati exclusiv de binele public, oamenii politici sunt entitati pragmatice, care actioneaza in functie de cerere si oferta. Si oferta slaba a tinerilor duce la neglijarea lor. Daca acestia nu vor da semne ca sunt o categorie de care trebuie sa se tina cont, daca verdele cailor de pe pereti nu se va dilua putin, ei nu au nimic de asteptat, nimic de primit. Pentru ca nimic pe lumea asta nu vine pe gratis.
De ce se intampla asta? Pentru ca tinerii nu catadicsesc sa iasa la vot. Nici un politician lucid nu se poate preocupa de o categorie de la care nu are nimic de asteptat. Departe de a fi niste republicani din Roma antica, preocupati exclusiv de binele public, oamenii politici sunt entitati pragmatice, care actioneaza in functie de cerere si oferta. Si oferta slaba a tinerilor duce la neglijarea lor. Daca acestia nu vor da semne ca sunt o categorie de care trebuie sa se tina cont, daca verdele cailor de pe pereti nu se va dilua putin, ei nu au nimic de asteptat, nimic de primit. Pentru ca nimic pe lumea asta nu vine pe gratis.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
