O aiureală

Când mă uit la ce e în jur devin „optimist”. Ajung să nu mă mai întristez pentru o absurditate în plus, ci să mă bucur pentru una în minus...

Foarte distractiv

De fiecare dată când parcurg articolele d-lui Mircea Cărtărescu mă distrez teribil. Nu învăț nimic, altfel: ca publicist, omul e pe altă lungime de undă în raport cu realitatea. Aiureli și truisme scrise mediocru - la asta se rezumă contribuția pe care o aduce jurnalisticii. În schimb, are o candoare care îmi dă sentimente aproape duioase. Mai ales când scrie aberații. Cum ar fi: „Cum nu prea se publicau [pe vremuri...] nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina.” Înțeleg de aici că bietul don era un fel de mister Bean al modernității timpurii. Se simțea omul melancolic, lua cărțoaia lui Cervantes și se pornea pe un râs... Dacă scriam eu așa o prostie, probabil că oaspeții rătăciți pe blog m-ar fi acuzat de cinism. Dacă o scrie dl. Cărtărescu se cheamă altfel. Să-i spunem neglijență.

Mai departe. „Sunt oare scriitorii de azi mai proşti decât cei de atunci? Ar fi ciudat ca talentul să fie apanajul doar al unor epoci. Din câteva mii de scriitori români care trăiesc azi, câteva sute sunt buni şi foarte buni. Unii extraordinari.” Mă bucur că dl. Cărtărescu a identificat atâtea mari talente autohtone. Probabil că, luând o clipă în serios afirmația, am descoperi la noi mai mulți scriitori de valoare decât în toate țările Europei Centrale și de Est la un loc. În cu totul altă ordine de idei, fraza îmi amintește de exaltarea patriotic-literară de pe la jumătatea secolului al XIX-lea (cea ridiculizată atât de crunt de Maiorescu). Și îmi mai aduce aminte de un alt gen de exaltare, mai recentă. De care autorul se delimiteză, furios (și formal), ori de câte ori are ocazia.

În fine: „Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii.” Foarte adevărat. Dar tocmai de aici răsare o problemă a literaturii române contemporane. Să ia oricine nu scrierile clasicilor, ci ale unor scriitorași de mâna a doua „din vremi”, ale începătorilor pașoptiști și chiar „prepașoptiști” etc. Și să vadă acolo (chiar dacă uneori numai sporadic) mostre de limbă. Tocmai exprimarea, bogăția terminologică și semantică, surprizele lingvistice ale literaturii mai vechi nu le mai regăsim în surogatul pe care, din păcate, ni-l oferă majoritatea poeților „sub patruzeci de ani” (nu toți!). Nu s-a schimbat numai lumea, s-a schimbat și literatura. Publicul nu e o adunătură de dobitoci care să înghită orice le „plasează” criticii. Sună urât, o știu, dar publicul are partea lui de dreptate.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889235/SENATUL-EVZ-Lumea-cartii-se-scufunda/