Intelectuali, comunism și altele asemenea

Iată un fragmențel numai bun să le dea de gândit oamenilor care atunci când aud intelectual citesc „erou”, „elită” sau mai știu eu ce bazaconii. E despre anii staliniști ai Poloniei (și nu numai):

„Intelectualul își mijește ochii de desfătare privind cum burghezia - precum și latura burgheză din oameni - este chinuită. E o răsplată bogată pentru umilirea pe care a simțit-o când a trebuit să fie unul dintre ei și când se părea că nu este ieșire din acest cerc al nașterii și al morții. Sentimentul de rușine al intelighenției neobișnuite vreodată cu gândirea riguroasă, prinsă deodată în cursă, de exemplu mânată la mitingul aniversării revoluției, miting pe care îl detestă, îi oferă clipe de încântare. Țăranii care-și îngroapă monedele de aur agonisite și care ascultă posturile de radio străine în speranța că războiul îi va salva de la intrarea în colhozuri nu au în el un aliat. E sensibil și bun, e prietenul omului, dar nu al omului așa cum este el. Ci așa cum trebuie să fie.”

Czeslaw Milosz, Gândirea captivă

Nu țin minte să mai fi întâlnit un asemenea puseu de sinceritate. Și nici nu mă aștept să mai găsesc prea repede.

Trădarea dreptei și trădarea stângii

O să fac de la început o precizare: nu vorbesc despre „dreapta” și „stânga” românească. Nu confund PSD-ul cu „stânga”, de care nu îl mai apropie nici măcar rudimentele de neobolșevism mult mai palide decât în urmă cu câțiva ani, bune doar de speriat electoratul „anticomunist”. Nu confund nici PDL-ul sau PNL-ul cu „dreapta”; cota unică și valoarea TVA-ului nu sunt altceva decât reziduuri ale unui sistem, ale unei „structuri” cu care numitele partide nu au mai multe în comun decât are, spre exemplu, Vladimir Putin (care, după indicii asemănătoare, ar fi dus tot o politică de „dreapta”).

Dacă în peisajul autohton asemenea identități nu au fost „funcționale” decât, cel mult, pe planul imaginii (unde mai păcălesc îndeajuns de mulți „idealiști”, mai ales dacă se dovedesc profitabile), în Occident situația mi se pare radical diferită. Termeni precum „conservatorism” sau „socialism” au trimis, până nu demult, la seturi de valori și respingeri clar delimitate. Schimbarea (devierea?) modelelor (fenomen relativ recent) are câteva rațiuni ușor de descifrat:

1) Discursul dominant în sfera publică europeană (dominație ale cărei resorturi rămân încă de descifrat), caracterizat prin relativism, vânătoare de „extremiști” (mai ales „fasciști”), tabuuri categorice (și numeroase), trăsături care și-au pus amprenta asupra justiției, educației etc.;

2)Discreditarea treptată a statului, în tripla sa accepțiune de stat-națiune, garant al securității și redistribuitor (observație personală: dacă prima și cea de-a treia valență a statului rămân discutabile, decăderea celei de-a doua nu poate trezi, dincolo de un anume punct, decât legitime îngrijorări);

3) tentația economicului, mai precis eclipsarea aproape totală a celorlalte preocupări politice de către gestionarea unui anumit sistem economic.

De aici a rezultat uniformizarea spectrului politic. Mai precis, „dreapta” s-a trezit brusc recuperând liberalismul „neomanchesterian” și preocupându-se de chestiunile sociale (în sens conservator) sau de acelea privind siguranța persoanei doar atât cât să nu-și piardă cu totul legitimitatea. „Reacția” ei preferată de la demersul de „stânga” (în ceea ce privește familia, educația etc.) este abținerea sau acceptarea tacită (asta atunci când nu găsește de cuviință să dea o mână de ajutor...). Singura valoare a „dreptei” europene contemporane pare a fi contabilitatea... În ceea ce privește „stânga”, ea a uitat cu totul de rezervele față de capitalism (pe care l-a îmbrățișat cu o fervoare de-a dreptul maternă), și a abandonat populismul (termen pe care nu îl folosesc într-o accepțiune depreciativă) - și asta, zice-se, încă de pe vremea lui Michels. În schimb, preferă să se complacă în reforme sociale stupide și periculoase cu adresabilitate în rândul altor „defavorizați” decât cei tradiționali. Numai că, de data asta, categoriile „marginalizate” sunt mai degrabă produsul unui delir decât al unei observații „obiective”, fie cât de relativ termenul pe care tocmai am îndrăznit a-l folosi...

„Stânga” a ales caviarul. Din „dreapta” doar atât a mai rămas...