24 ianuarie: sinuciderea festiva

Dupa cum se stie, la 24 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales domn al Tarii Romanesti. Dupa 3 ani, in 1862, toate institutiile importante erau mutate la Bucuresti. Ce a insemnat asta pentru Moldova, se stie poate mai putin, dar se poate rezuma usor: catastrofa.
Sa detataliez. La acest admirabil si mai ales eroic deznodamant (decaderea culturala, economica, umana chiar a Moldovei) au contribuit mai multe fenomene. In primul rand centralizarea. In al doilea rand, dependenta insuportabila, specifica societatilor dezvoltate "a la francaise", de stat. Nimic nu s-a putut vreodata face in Romania fara interventia, protectia si chiar "indrumarea" statului. Concentrarea institutionala a mutat, practic, intreaga initiativa, indiferent de domeniu, la Bucuresti: nu au mai fost decat "capitala" si...restul, condamnat sa fie mereu cu un pas inapoi. In al treilea rand, catastrofa (previzibila totusi pentru contemporani) anului 1862 a fost provocata de starea precara a infranstructurii. Un enorm dezavantaj chiar si astazi, si cu atat mai mult intr-o epoca in care legatura cu forurile de decizie din Bucuresti se facea prin rudimentara calatorie cu diligenta, pe niste drumuri imposibile. Dezvoltarea unei intregi regiuni a fost compromisa astfel inca dinainte de a incepe propriu-zis, iar "compensatiile pentru suferintele Moldovei" despre care se vorbea atat in epoca au ramas, in marea lor majoritate, doar la nivel de proiect.
Mersul ulterior al lucrurilor nu a facut decat sa agraveze situatia. In primul razboi mondial, Moldova a suportat practic de una singura efortul operatiunilor (pentru ca ramasese singura provincie neocupata). Ulterior, guvernele succesive au ajuns la inteleapta concluzie ca orasele din Ardeal, dominate pana la Unire de maghiari si germani, trebuie romanizate. Efortul financiar considerabil pe care aceasta l-a presupus a fost facut in dauna Moldovei, a Olteniei si a unei parti a Munteniei (fara Bucuresti si Ploiesti).
Comunismul a inchis cercul, printr-o centralizare pe care autoritara Romanie interbelica nici nu o visase. Dupa al doilea razboi mondial, Moldova a pierdut, de asemenea, contactul direct cu Occidentul (vecinul ei devenind, la nord, Uniunea Sovietica, in locul Poloniei).
As putea afirma, revazand acest bilant, ca Moldova a fost principala perdanta a constituirii statului roman modern. Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, ea a inceput sa treaca drept tapul ispasitor al unei modernizari ratate (de la Eugen Lovinescu la "analistii" de forum si de ziar central). In schimbul sacrificiilor, constiente sau nu, pe care moldovenii si le-au asumat intr-un moment sau in altul, ei au primit doar ceea ce puteau primi intr-o civilizatie bazata pe neadevar: falsuri.
Poate cel mai grotesc dintre toate este cliseul "capitalei culturale" Iasi. Bazat pe un vag proiect cu parfum german al lui Kogalniceanu, acesta nu a avut si nici nu putea avea acoperire reala. Intr-o cultura profund institutionalizata, "capitala culturala" nu putea fi decat aceea in care s-au concentrat factorii de decizie importanti. Si aceea, dupa cum stim, nu a fost Iasul.
Si atunci ce avem de sarbatorit maine? Poate ca inceputul sfarsitului? Nu stiu vreo tara sau regiune a lumii, in afara de Moldova, care sa-si celebreze cu atata exuberanta prabusirea. Atata nihilism ii depaseste pana si pe rusi. Ceea ce oriunde ar fi fost motiv de doliu, la noi e prilej de bucurie. Un harakiri institutionalizat al unei intregi comunitati care continua de un secol si jumatate si care nu poate provoca, unui observator cat de cat lucid, decat uimire.
Ce se poate face? ramane sa ne intrebam. Probabil cel mai bine e sa ne limpezim identitatea (care nu a disparut niciodata cu totul) si, mai ales, interesele. Sa intelegem ca statul centralizat, administrativ, care ne-a fost intotdeauna pagubos, nu ne ofera nici un viitor. El e, de altfel, intr-o clara criza de identitate pana si in cazul modelului nostru tragic, Franta. Nu putem trece cu buretele peste aproape 150 de ani de istorie; putem insa sa ne gandim cum ne-am putea conserva si folosi in primul rand propriile resurse, orice ar insemna asta. Si, in primul rand, ca o conditie, putem sa spunem adevarul.